CORUPŢIA A DISTRUS ROMÂNIA

Cea mai mai nenorocită categorie socială scoasă la suprafaţă de mocirla evenimentelor din decembrie 1989 este, fără îndoială, aceea a derbedeilor politici. Mitocani şi inculţi, ei au ştiut să-şi facă repede averi şi să acapareze cele mai înalte funcţii ale statului. Corupţia a distrus, de fapt, această ţară, iar clocotul de furie al românilor, din aceste zile, este unul îndreptat împotriva celor care au pus mâna pe bogăţiile României, pe care au vândut-o ca la tarabă, care n-au avut altă grijă decât apărarea intereselor lor şi ale celor apropiaţi. Derbedeii politici, în loc să se ascundă în gaură de şarpe de frica mulţimilor, îşi pun pozele pe blog, sfidând lumea cu opulenţa meselor lor de sărbători, cu vilele lor din ţinuturi exotice, cu tot ceea ce este mai urât în fiinţa omului.

Nu credeam că ar putea exista cineva atît de inconştient încât, aflându-se la Putere, să îi facă pe bieţii români revoltaţi inculţi, fanatici, hoţi, anarhişti, ţărani sau viermi, golani, bătăuşi, ciumpalaci. Exact o cucoană despre care n-a auzit nimeni, dar care se află acum în Parlament, face trimitere la cultura acestor oameni. Toţi plăvanii şi ariviştii hidoşi încă mai îndrăznesc să sfideze mulţimile. Lasă, că nici cu unii din Opoziţie nu ne e ruşine, din moment ce îşi fac timp să participe pe la raliuri scumpe, sau să defileze pe străzile Bucureştilor cu maşini de utimă generaţie şi de serie scurtă. Iar un asemenea om stă la cotitură şi aşteaptă ca talazurile înspumate ale străzii să-l depună direct la Palatul Cotroceni. Urâtă clasă politică mai avem!

În sondajele de opinie, îndeosebi în cele mai recente, Parlamentul e perceput drept cea mai coruptă instituţie de către aproape 90% din populaţie. Urmează sectorul financiar şi instituţiile de sănătate publică, instanţele judecătoreşti şi autorităţile locale. Cel mai trist este faptul că românii se plâng, pe aceste vremuri cumplite, în care n-au parte decât de taxe, impozite şi amenzi, că mai trebuie să dea şi şpagă, atunci cînd au de-a face cu autorităţile statului. Nici succesul nu poate fi obţinut, dacă nu eşti corupt. Asemenea concluzii nu sunt deloc o invenţie, întrucât aproape un sfert din populaţia ţării se plânge de faptul că banii nu ajung decât pentru strictul necesar, ceea ce înseamnă, de fapt, sărăcie lucie. Cei mai norocoşi se pot lăuda, totuşi, că se pot descurca de la o lună la alta. Măsurile de reducere a salariilor, situaţia şomajului, precum şi climatul economic general îi determină pe români să nu fie foarte pretenţioşi în ceea ce priveşte veniturile. Pînă şi jandarmii se plâng de faptul că salariile lor depăşesc cu puţin 1.000 de lei pe lună, ceea ce nu-i împiedică, pe unii dintre ei, să lovească oameni nevinovaţi, cu o răutate şi o plăcere ieşite din comun. Dacă tot se plâng de salariile mizere, atunci ar fi mult mai înţelept din partea lor să judece de zece ori până să facă un gest brutal împotriva unui semen de-al lor. Unii dintre ei, ajunşi din urmă de remuşcări, anunţă că îşi vor depune demisiile şi că preferă să care zarzavat şi fructe în pieţe, decât să-şi rişte chiar libertatea pentru gesturile lor necugetate, făcute la ordinul acelora care vor, cu orice preţ, să-şi păstreze puterea. Atunci vor fi mai atenţi să nu târască pe jos o femeie gravidă, sau să ţină cont de vârsta acelora pe care îi pocnesc fără milă. În aceste zile, presa lumii vuieşte în legătură cu evenimentele de la Bucureşti. Ieşirea oamenilor în stradă începe să fie explicată mai puţin prin dorinţa acestora de a i se face dreptate medicului Raed Arafat, cât mai ales prin neputinţa de a mai suporta chinul de zi cu zi, de a-şi vedea spulberată orice speranţă de mai bine. Strigătul străzii trebuie privit cu extraordinar de mare luciditate de către cei aflaţi, deocamdată, la Putere. Se cer demisia preşedintelui şi a Guvernului, alegeri anticipate, dar toate aceste lucruri nu se mai pot face ca în decembrie 1989, pe fondul unui vid legislativ rareori întâlnit în Istorie. Ca să schimbi preşedintele trebuie să ai aprobarea Parlamentului, care, la rândul său, urmează să ţină cont de rezultatele unui Referendum. Organizarea de alegeri anticipate nu se poate realiza decât în urma a trei căderi succesive de propuneri de guvern. Toate acestea cer timp. Este evident că numai actualul preşedinte poate propune o formulă guvernamentală de uniune naţională, aşa cum cere strada, ceea ce înseamnă că încă ar mai fi nevoie de actualul şef al statului. Evident, formula cea mai la îndemână ar fi demisia simultană a preşedintelui şi a membrilor Parlamentului după numirea unui asemenea guvern, care să fie în măsură să pregătească, în timpul dorit de populaţie, următoarele alegeri. Procedurile sunt extrem de complicate, iar populaţia doreşte satisfacţii imediate. Este clar că oamenii nu se mai pot descurca, în nici un fel, cu aşa-zisele lor venituri actuale. Lucrurile sunt chiar mai complicate decât într-o ţară precum Grecia, unde au ieşit în stradă milioane de oameni, iar gestul acestora s-a soldat, în cele din urmă, cu plecarea guvernului acuzat de corupţie. Parlamentul a rămas acelaşi. Datoria României creşte pe zi ce trece, privatizarea unor unităţi importante ale sectorului public nu a adus nici un fel de beneficiu populaţiei, iar repararea temeinică a marilor erori săvârşite în cele două decenii de tranziţie bezmetică nu se poate face decât cu un guvern puternic şi stabil, agreat şi susţinut de majoritatea parlamentară. Oamenii vor continua să iasă în stradă, să-şi ceară drepturile, dar, în mod paradoxal, exact democraţia va fi aceea care le va tăia toate elanurile. Nu trebuie neglijat nici faptul că instanţele europene nu au luat o poziţie fermă în ceea ce priveşte marile derapaje ale politicii româneşti, Bruxelles-ul mulţumindu-se să contemple ceea ce se întâmplă în ţara noastră. În acelaşi context, am fi nedrepţi dacă nu am spune că exact Washingtonul s-a pronunţat într-un mod mai direct atunci când a fost vorba despre justiţie sau respectarea drepturilor omului în România. Aşa cum a făcut-o, de altfel, şi în cazul lui Nicolae Ceauşescu, înainte ca acesta să fie împuşcat. Evident că nu totdeauna părerile de peste Ocean rimează cu realităţile din România, dar faptele sunt fapte: tocmai Uniunea Europeană, în care am fost primiţi cu oarecare entuziasm, ne priveşte de la o distanţă greu de explicat. Probabil că migraţia forţei de muncă româneşti în spaţiul comunitar i-a făcut pe mai marii Europei să fie preocupaţi îndeosebi de problemele create de milioanele de români aflaţi în căutarea unui loc de muncă în afara graniţelor ţării. România vibrează de strigătul de revoltă al unui întreg popor, dar încă nu apar soluţiile care să asigure ieşirea cât mai grabnică din această stare de criză profundă - politică, economică şi, mai ales, morală. Dacă Europa ne iubeşte, ar trebui ca exact în acest moment să ne întindă acea mână prietenească, aproape obligatorie, care să ne facă demni de civilizaţia şi valorile democratice ale Mileniului III.

(Biroul de presă al PRM-BN)