Credibilele „iubiri incredibile”

Cartea lui Silviu Guga, „Incredibilele iubiri” ( Editura „Limes”, 2024 ) este cea de-a treia a autorului, după romanul „Băiatul din două lumi” și volumul de eseuri „Guvernat de memorie”, și conține douăsprezece scrisori, aranjate în tot atâtea capitole, care, mărturisește scriitorul, „ar face scriitor pe oricine”, și să nu aibă imaginație, dacă are norocul, așa cum a avut el, să le primească în manuscris. Noi, ca cititori, nu avem altă alternativă, decât să-l credem pe scriitor, până la proba contrarie. Nu știm de ce, dar plutește parcă în roman o doză de neîncredere, în ceea ce privește ajungerea în posesia acelor scrisori, materie a unui volum de două sute de pagini, dar care au fost citite într-o parte din noapte, la primire, ceea ce pare cam imposibil ( incredibil? ). Totuși, mergând pe mâna scriitorului, în ipostază de narator, cum spun teoriile învățării de analiză a unui roman, acesta, ca bun cunoscător al tehnicii romanului, al metodelor de construcție, al unei interpretări a propriului scris, explică, mai mult în prolog, întregul proces de naștere a acestei cărți. Un drum la Deva, însoțit de un prieten, îi prilejuiește intrarea în posesia unor scrisori din trecut, de la începutul secolului al douăzecilea, cam de pe vremea când apărea și romanul „Ion”, al lui Liviu Rebreanu, iar pe bunica eroinei poveștii de dragoste din scrisori o cheamă ca pe mama lui Ion, al lui Rebreanu, Zenovia, ceea ce atrage din start interesul scriitorului. În „Incredibile iubiri” ale lui Silviu Guga avem un alt fel de „glas al iubirii”, dar păstrând aceeași patimă, pasiune și deznodământ amar. Dacă în ”Prolog”-ul prelungit sunt explicate elemente de paternitate a textului, „textul cărții este cel al scrisorilor”, și de conștiință literară, „n-am să fiu acuzat că mă dau drept autor doar prin faptul că adun între două coperte ce au scris alții”, în „Epilog”-ul, de fapt continuare a Prolog-ului, naratorul abandonează teoriile literare, se lasă purtat el însuși de o iubire, intră în seria acelor „incredibile iubiri”, se produce un transfer literar de la narator la personaj, barierele dispar, pragurile sunt eliminate, încât nu mai știm ce să credem, cât este realitate și cât este imaginație, chiar ficțiune. Și, în acest punct, desigur că scriitorul și-a atins scopul propus, acela de a crea o operă originală, bazată pe tehnică și pe idei speculative, preluând de la înaintași rescrierea cărții, primite, găsite, în manuscris, în vis, ca și cum aceste cărți sunt menite să apară, se scriu singure, ușor, de la sine.
În privința așteptării cărții tipărite, Silviu Guga este un campion, înlăturând ipoteza „literaturii de sertar” inexistente. Scrie romanul între anii 2009-2012, publică fragmente din el în revistele vremii, și, după alți 12 ani, sponsorii îl ajută să încredințeze romanul unei edituri, de data aceasta este vorba de „Limes”.
Personajul central al cărții și cea care scrie scrisorile este nepoata acelei bunici, Zenovia, atât de des amintită, cu care tânăra seamănă foarte mult și i se spune lucrul acesta în mod repetat. Ea se îndrăgostește de Augustin Toader, un om ce pare la început rătăcit, venit să realizeze o turbină electrică și să aducă lumina în sat. Acesta este un personaj enigmatic ca, de altfel, mai toate personajele cărții. Plutește asupra lor o ceață a adevărului, transmis succint, atât cât să lase lucrurile să fie duse mai departe într-o cheie dorită. De acest Toader este îndrăgostită și mama fetei, și servitoarea, iar, la sfârșit, apare bănuiala că ar fi fost chiar în grațiile acelei Zenovia, crescută la pension, și care i-ar fi lăsat averea cu care să vină și să lumineze locul de unde ea a plecat. Diferențe de vârstă există și într-un sens și în celălalt, Zenovia mai bătrână decât Toader, Toader mai bătrân decât nepoata Zenoviei.
Cele douăsprezece scrisori nu au forma specifică pentru a alcătui un roman epistolar, lipsesc formulele de adresare, de încheiere, ceea ce ne face să considerăm textele mai degrabă ca pe un jurnal, sau la limita dintre scrisoare și jurnal. Ele sunt înaripate de sentimente puternice, juvenile, credibile. Descriu fiecare emoții și stări unice, zbateri și neîmpliniri. Destinatarul lor nu este pe fază, nu rezonează întru totul. De aceea, aducerea în lumină a acestei cărți îl recuperează pe cel absent, prin prezența cititorului, ca un receptor suprem, în asentimentul povestitoarei, autoare a scrisorilor. Pe considerentul că „toate iubirile ajung povești bătrânești”, „zăluda” care seamănă cu bunica ei se amăgește că „ochii îi sunt mai valoroși decât un tablou”, află că „și bunicilor le plăcea să se sărute”, notează într-un caiet vorbele cu miros de aforisme, „fiecare își face drumul cu pașii săi” și, mai ales, ascultă de „chemarea la poveste”. Iubirea neîmplinită pentru Augustin, Gusti, care, în cele din urmă o preferă pe Vetuța, slujnica, îi deschide calea tinerei fete de a urma Universitatea din Cluj, acolo unde Sextil Pușcariu, vărul mamei ei, era rector. Un element biografic ivit, ca să apropie narațiunea, din nou, de o sferă realistă, obiectivă.
Și dacă există „poveste în poveste” sau „poveste în ramă”, de ce n-ar fi și „iubiri în ramă”. Așa le-am numi pe „iubirile incredibile” ale lui Silviu Guga. Pe cât de puternice, pe atât de firave. În final, un final deschis, ca o contribuție modernă la o poveste veche, naratorul, după ce a primit scrisorile în manuscris, la Deva, acolo unde a călătorit împreună cu prietenul lui, Matei, pe care îl vizita să mai citească din revistele vremii, și după ce acesta rămâne pentru un timp cu Constantina, nașa lui, dezvoltând o altă idilă, se întoarce singur acasă și nu rezistă tentației de a o iubi pe soția lui Matei, Ligia, tristă și nefericită, față de care nutrea sentimente mai demult. Un triunghi/ dreptunghi al personajelor, iubiri „a trois”, „a quatre”, care se consumă în tăcere și refac un spirit de epocă.
Din „Imposibile iubiri” ( și totuși, întâmplate), se degajă o atmosferă duioasă, în care, prin intermediul personajului feminin ( duioșia este specific feminină ), se refac întâmplări din trecut, cu emoție, cu responsabilitate, iar acel adjectiv antepus „incredibil”, înseamnă de fapt „foarte credibil”.