Cum începem anul?

Cum începem anul? Oare ne punem această întrebare? Nu-i vorba de întrebarea care poate răsări în cadrul festiv al ciocnirii cupelor de șampanie la trecerea dintre ani. Nu. Ci o întrebare care îți vine în minte cînd îți prepari cafeaua de dimineață și gîndurile te fură cîteva clipe unei asemenea îndeletniciri domestice. Stai și te gîndești. Cugeți. Da, cugeți, nu doar stai. Atunci cînd dimineața se deschide peste tot anul. Așa cum soarele, în răsăritul marin, se ridică peste lume din ce în ce mai învăpăiat. L-ați văzut? L-ați urmărit? L-ați admirat cum devine din ce în ce mai impetuos, impunîndu-și dogoare peste pământ și în cer? Înainte de a deveni (și) unul de cuptor.
Așa aș va să-mi încep anul: cu gestul soarelui ce e numai lumină și căldură, cuceritor. Aș vrea să fiu cucerit, la rîndul mea, irevocabil, de toate faptele bune, înfășurat în acestea, adunate în bilanțurile de la trecerea dintre ani, după ce faptele rele au fost spălată de anul retras în trecut. Să intru într-o lume a faptelor bune, neîmpovărat de gînduri chinuitoare. Asemenea unei flori de cireș, după ce zăpada a ascuns toate urîțeniile lumii. O floare de cireș ca se ițește în universul de florar al unei livezi, pe un deal cucerit de primăvară. E prea dulceagă imaginea, nerealistă? Dar de ce n-aș avea dreptul și la o imagine frumoasă, în care să mă topesc, după ce înnoirea și-a recucerit dreptul de a lucra în lume? Să fiu floarea de cireș care își cucerește dreptul la plenitudine. De ce nu putem fi deplini în lumea ce ne-a fost hărăzită de Cel ce și-a suflat harul peste noi, hărăzindu-ne acestei lumi, pe care suntem chemați să o facem mai bună?De ce n-am încerca?
Zăpada a încercat în atîtea ocazii să șteargă răul din lume. A venit, generoasă, cu nămeți cît casa, cît vilele privilegiaților minciunii, ca să șteargă și să ducă în adîncurilepămîntului răul, să-l lase în seama magmei vulcanilor, dar n-a izbutit. S-a lăsat și ea păgubașă. De-o vreme nu mai vine, nu mai cade dincer ca o salvare. Pentru că își simte neputința. Și ea. Oare natura va înceta să ne ajute în lupta împotriva răului, a răului care e atît de persuasiv și de imprevizibil? Ar fi una dintre cele mai mari pierderi ale vieții noastre, ale societății noastre, ale lumii noastre. Dar lucrurile iau tot felul de întorsături neașteptate.
Ne temem de încălzirea globală. Încercăm să-i depistăm cauzele, pe care apoi să le dezactivăm. Dar pericolul încălzirii globale nu stă în primul rînd în emisiile de gaze – de eșapament, ale fabricilor, ale vacilor ce pasc pe imaș etc., etc. Pericolul încălzirii globale vine din ecranele televizoarelor ce se încing prin frecarea de ele a feselor fetelor care dansează în cluburi (spun o prostie-prostioară?...), din fierbințeala palmelor care aplaudă minciunile candidaților la alegerile parlamentare, din dogoarea șoselelor produsă de cauciucurile gipanelor lansate în viteză de penalii privilegiați de legi proaste… Și de cîte și mai cîte de acest fel. Asta duce la efectul de seră al lumii încare trăim. O lume în aparență liberă și nețărmurită, în aparență, dar, în realitate, închisă în cercurile de interese ale unor indivizi care n-au nimic sfînt în gîndirea și comportamentul lor. Murdăria din sufletul lor nu mai poate fi ștearsă nici de cea mai impetuoasă zăpadă, nici de împăciuitorismul nostru pusă în operă măcar cu ocazia unor mari evenimente, nici de admirația pentru reușitele interlopilor a celor prostiți mereu. Căldura aceea nocivă pe care o degajă – prin comportament nonșalant, prin zîmbete de triumf, prin gesturi de falsă mărinimie – sporește efectul de seră, care ne sufocă planeta și face gesturile noastre ezitante iar deciziile (noastre) lipsite de elan și inițiativă.
Nu ne putem înnoi țara doar cu o autostradă, cu un spital îndelung așteptat, cu o școală funcțională – sunt toate de făcut -; înnoirea ar trebui să vină din interior, din înnoirea trăirilor, a gesturilor, din limpezirea gîndurilor. Cum să edifici un proiect nou cu ogîndire învechită? Și învechită așa, în sine, nu doar moștenită de la regimul îngenuncheat în `89? Cum să-ți reconstruiești țara dacă tu nici măcar nu o cunoști? Nu-i știi granițele – decît ca loc al traficului de țigări -, nu-i cunoști istoria – care se limitează, pentru tine, la poveștile cîtorva prieteni și rude din orașul natal, habar n-ai de ce oameni trăiesc în ea… Nu ai nici o legătură cu universul ei cultural…
Da, aș vrea să înceapă anul ca un răsărit de soare ce cucerește orizontul. Un soare care să-i orbească pe cei care au început deja să scotocească după bani și privilegii în lăzile zoioase ale prezentului. Un soare care să-i încălzească pe cei care iubesc natura curată, viața neclătinată de intrigi politice, munca desfășurată cinstit și care apreciază buna înțelegere din oameni. Umblăm, idealiștii, după imagini incredibile? Realismul nostru e bază pentru idealism. Un idealism constructiv. Poate găsim niște soluții utopice, care să ne scoată din marasm.