D u p ă … 110 a n i

Un eveniment cu urmări tragice desfășurat în lunile februarie și martie a anului 1907 a fost o puternică răscoală țărănească ce a cuprins Moldova, Muntenia și Oltenia. Cauzele răscoalei sunt multiple și ele sunt cuprinse în „chestiunea țărănească” pe care Vasile Kogălniceanu (fiul lui Mihail Kogălniceanu), o considera „cea mai însemnată pentru viitorul neamului românesc”. Principalele partide politice – Conservator și Liberal – aveau viziuni diferite în rezolvarea acestei „chestiuni”. Liberalii susțineau înlocuirea „arendășiei”, sistem în care predominau în Moldova evreii iar în Muntenia și Moldova grecii și bulgarii, cu un sistem de credite pentru țărani din care să poată plăti pământul luat în arendă. Conservatorii susțineau sistemul „învoielilor agricole” care dădea posibilitatea unor negocieri între țărani și deținătorii pământurilor arabile astfel încât o parte a obligațiilor țăranilor să fie în muncă.
Flacăra răscoalei s-a aprins în satul Flămânzi din județul Botoșani și s-a extins rapid spre Muntenia și Oltenia. Conservatorii aflați la guvernare s-au dovedit incapabili să facă față situației și de aceea renunță la putere în favoarea liberalilor care sub conducerea lui Dimitrie Sturdza formează un nou guvern. Văzând că măsurile luate de conservatori pentru a potoli răscoala nu au dat rezultate, noul guvern ce îl avea la Ministerul de război pe generalul Alexandru Averescu, adeptul unei represiuni categorice cu puștile și tunurile, a mobilizat aprox. 150.000 de soldați pe care i-a trimis în regiuni diferite de originea soldaților, pentru a nu pactiza cu răsculații (așa cum s-a întâmplat la Stănești, lângă Giurgiu). Prin Ordinul nr.6 semnat de generalul Averescu, soldații puteau executa focul cu armele din dotare chiar fără somație, ceea ce au făcut uneori, generând o „represiune groaznică” prin care s-a pus capăt răscoalei la sfârșitul lunii martie 1907.
Asupra numărului țăranilor uciși în timpul răscoalei, a celor arestați, a ofițerilor și soldaților care au avut de suferit din diferite motive, există păreri diferite. Cifrele vehiculate prin presa vremii mai ales de C. Mille în Adevărul, Dimineața, Le Courriere europeen erau de 13.000, 12.000, 11.000, cel mai des folosită fiind cea de 11.000, inclusă mai târziu și în manualele școlare. Pentru armată, rapoartele consemnează numărul de 10 ofițeri, subofițeri și soldați morți, 75 de soldați condamnați, dintre care 61 la muncă silnică și 14 la închisoare pe viață. De frică, cei mai mulți arendași evrei din Moldova au trecut Prutul ori s-au refugiat în Bucovina stăpânită de habsburgi iar cei bulgari și greci au trecut în sudul Dunării. Recent, prof. univ. dr. I. Bulei, într-un studiu publicat în revista Magazin istoric din febr. 2015, încearcă să aducă unele clarificări pe baza unor „mărturii inedite” privitoare la adevăratul număr al victimelor răscoalei. Astfel pe baza unui raport întocmit de căpitanul Gh. Dabija care a studiat timp de 3 săptămâni 32 de dosare aflate la Palatul regal din București s-a stabilit că numărul celor împușcați în toată țara în timpul răscoalei din 1907 se ridică la 1.786. Într-un interviu din revista Vremea din 1937 mareșalul Averescu avansa cifra totală de max. 2.500 de victime. La împlinirea a 60 de ani de la răscoală, un grup de cercetători au încercat pe baza registrelor parohiale și de la primării să stabilească numărul victimelor, nu au putut depăși cifra de 3.000, de aceea au abandonat cercetarea și publicarea rezultatelor ei. Principalele documente care ar putea clarifica această problemă au dispărut între timp, așa că este foarte greu, dacă nu imposibil, de stabilit numărul real al victimelor acestui eveniment tragic din istoria românilor. Cum la fel de greu va putea fi stabilit numărul și identitatea „teroriștilor” din 1989.