Dan Puric: Sunt o lacrimă într-o apă murdărită

Ne pregătim să intram într-un an nou: mai buni, mai norocoşi, mai... altfel. Speranţa şi întâlnirile speciale îţi dau putere şi curaj pentru anul care vine. Întâlnirea cu Dan Puric a fost o întâlnire specială…

Consumasem mult Dan Puric înainte de această întâlnire: teatru, interviuri, articole, emisiuni. Aproape toate mi-au lăsat acelaşi sentiment, acelaşi imbold, un soi de mergi înainte pe drumul tău, mergi că e bine.

Prima dată l-am văzut la teatru, acum câţiva ani, alături de Carmen Ungureanu, în „Toujours l’amour.” Un spectacol de pantomimă, muzică şi dans, plin de sensibilitate şi umor. O superbă poveste despre iubire. L-am revăzut pe Dan Puric, la Bistriţa, cu prilejul lansării cărţii „Cine suntem”, lansare susţinută şi de o conferinţă pe aceeaşi temă.

Aproape fiecare propoziţie rostită de Dan Puric ţi se întipăreşte în memorie şi în conştiinţă, făcându-te să gândeşti şi să-ţi pui întrebări. Chiar dacă vorbise mai bine de patru ore, chiar dacă dăduse aproape o oră autografe, Dan Puric mai avea răbdare. Răbdare să mai stea de vorbă cu cineva care a uitat tot şirul de întrebări pregătite. Cu instinctul lui de mărturisitor, Dan Puric şi-a dat seama că aceasta este o excelentă ocazie de a vorbi nu numai despre noi, ci despre umanitatea întreagă, despre el însuşi, omul din spatele cuvintelor şi al paşilor de dans

A fost relativ uşor să formulez prima întrebare. Mult mai dificil este să-ţi articulezi intervenţia după primul răspuns. Treptat, am înţeles că fiecăruia îi revine un anumit rol şi, are dreptate Dan Puric „contează foarte mult cine te priveşte, cum te priveşte.”

Carmen Bulz: Simpla menţionare a numelui dumneavoastră are un efect puternic asupra oamenilor, fie ei sofisticaţi, fie ei obişnuiţi. Oamenii au plecat de la această întâlnire cu un entuziasm, pe care însă mi-e teamă că îl vor uita repede. E vorba de acel entuziasm balcanic, care ţine doar două săptămâni. Am sesizat, în timp ce vorbeaţi, şi reacţii de râs, ce nu-şi aveau locul. Te încerca mai degrabă un soi de râsu-plânsu. Nu vă e teamă că lumea prezentă în Sinagoga din Bistriţa va uita prea repede tot ceea ce ne-aţi spus aici?

Dan Puric : Aveţi o reacţie de mare calitate şi de mare sensibilitate. Aşa este, dar eu mai ştiu încă ceva pe deasupra, nu că sunt mai deştept, ci sunt mai păţit. O vor uita repede, dar o să-şi aducă aminte cândva. Şi este bine, la un moment dat în uitarea asta, când Dumnezeu te trezeşte să fii un reper dat. Eu am venit să le aduc aminte. Poate să sufere în continuare de Alzheimer politic şi de memorie, începând de mâine, dar nu va fi aşa. La ce bun poetul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că este ploaie. Câţiva îşi vor aminti. Ştiţi cum e? Arunc seminţe, nu? Vom vedea... Disperarea pe care o aveţi este una legitimă faţă de lucrurile care au fost până acum, dar treaba asta are şi o necunoscută. La un moment dat s-ar putea să reacţioneze imprevizibil, aşa cum au făcut-o în istorie. Eu pe acest lucru mă bazez, pentru că acolo lucrează Dumnezeu. Se zice aşa: toţi marii duhovnici au ei un păcat mic, mic, iar toţi ăştia îndrăciţi au o bucăţică mică, mică de bunătate. Ei, pe parcela aceea lucrează Dumnezeu...

Trăim într-o lume în care timpul nu mai are răbdare. Nu mai e nicio aprofundare, nicio analiză. I-aţi spus unui tânăr din public: orice ar fi, mergi pe drumul tău şi uită grădina zoologică din jurul tău. E foarte greu şi uneori obosim.

Dan Puric: În primul rând, se zice că Biserica acceptă să ai griji, nu să fi îngrijorat. Grija face parte din viaţa noastră de zi cu zi, dar, dacă eşti îngrijorat, nu îi mai dai voie lui Dumnezeu să lucreze. În griji, Dumnezeu te ajută, dar, dacă eşti îngrijorat, nu mai vezi nimic şi suferi de plenitudine, ca activiştii de partid, care vor să le realizeze pe toate. Oboseala asta poate fi şi din cauza unui ritm de viaţă accelerat, în care aţi uitat de meditaţie. E ca întâlnirea mea grăbită pe stradă, într-un Bucureşti penibil, cenuşiu şi ploios. Eu, înconjurat de griji şi de îngrijorare, mă întâlnesc cu o băbuţă care, săraca, abia mergea. Avea o pungă de plastic în cap, m-a oprit şi m-a întrebat: „Ce scrie acolo?” Şi eu, grăbit: „Unde, mamaie, unde?”, enervat. „Acolo, scrie fast...” „Fast-food, mamaie, fast-food scrie.”

Am certat-o pe mamaie că nu ştie engleza de la Howard. Eram imbecilul absolut. Şi m-a întrebat: „Ce înseamnă, maică, asta?” „Înseamnă să mănânci repede”. Băbuţa şi-a ridicat privirea cu ochii ei senini şi mi-a zis: „De ce, maică?” Acest „de ce” m-a tulburat. De ce să mănânci repede? De ce să iubeşti repede? De ce să te supui, biologic, tuturor lucrurilor astea? Ia, gândiţi-vă bine! Când vii acasă, nu trebuie să deschizi neapărat televizorul sau radioul. Poate citeşti o carte, poate te rogi, poate stai cu tine, poate îţi aduci aminte, poate vrei să nu mai auzi zgomotul acestei lumi. Vezi, cu cât te apropii de moarte, cu atât îţi dai seama că nu mai ai nevoie. Lui Petre Ţuţea îi lua tensiunea o doctoriţă şi el a zis: „Doamnă, lăsaţi asta! Spuneţi-mi de unde vin şi încotro mă duc?” Căutaţi să exersaţi lucrul acesta şi veţi ieşi din cercul acesta penibil. Asta nu înseamnă că trebuie să stai într-o profundă meditaţie, dar acordă-i partea lui Dumnezeu. Ce-i atât de greu? Şi mie, mi-au zis unii: ce, mă, eşti mut, nu vorbeşti, dai din copite, step? Ei erau majoritari. Majoritatea asta este stupidă...

Dar e greu să fii un „lup singuratic”, aşa cum zicea domnul Paler.

Dan Puric: Ce preferaţi, o majoritate în care vă imbecilizaţi sau o singurătate în apropierea lui Dumnezeu? Greutatea asta nu e o greutate foarte mare. Nu v-ar părea rău ca sufletul dumneavoastră, care sesizează nişte lucruri extraordinare, să se termine? Sau poţi să cucereşti întreaga lume, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Pe ce daţi sufletul dumneavoastră? O daţi pe moara asta, pe eveniment? Ce înseamnă evenimentul? O să ieşiţi cu vârsta din morişca asta a succesului, cum zicea Noica. Ce înseamnă politicul? Care politic? Sunt nişte improvizaţii istorice, nişte nenorociţi care au distrus ţara timp de 20 de ani. Săracii, au o viaţă din asta apetitivă, a gustului, nu au conştiinţă. De ce nu îi mulţumim lui Dumnezeu în fiecare zi, când facem duş, că suntem sănătoşi, că avem două mâini, două picioare...

 Îi mulţumim, dar uităm repede...

Dan Puric:  Eu sunt aici, ca să vă aduc aminte. În cartea „Cine suntem” am scris lucrul acesta. Un reporter de la BBC l-a întrebat pe un aborigen: „Care este meseria ta?” Şi aborigenul a zis: „Meseria mea e să-ţi aduc aminte.” De asta sunt aici. Şi mie, mi-au adus aminte alţii, când îmi puneam exact aceleaşi întrebări. Nu sunt cu nimic mai deştept decât dumneavoastră şi ne sudăm pe o chestiune de suflet. Şi eu, la vârsta dumneavoastră, eram contracronometru şi uşor speriat, dar m-au trezit unii oamenii. Trebuie să te învecinezi cu un duhovnic, cu oameni care îţi dau mintea şi inima, nu cu jigodii, cu anonimi. Învecinarea trebuie să se producă ca într-o iubire tainică. Pe Marlon Brando, la 78 de ani, l-au întrebat câţi prieteni are. Şi el a răspuns: „doar doi.” Nu trebuie neapărat să fii înconjurat de o mare de oameni, care aleargă. Când iubeşti, Sfântul Augustin zicea: „Iubeşte şi fă ce vrei!” E vorba de altă libertate, nu libertinaj, mare atenţie... Nu sunt un izolat. Credeţi că eu m-am gândit la uitarea sau la memoria oamenilor, când le-am vorbit? Dumneavoastră la ce vă gândiţi?

Mă gândesc dacă nu aveţi şi dumneavoastră frici, nelinişti.

Dan Puric: Eu am spus, la începutul întâlnirii de azi: eu sunt ceva. Actorul este doar o treaptă şi el trebuie să fie mărturisitor în ultimă instanţă. De ce să-mi fie frică că mi-au căzut canoanele? Important este ca, indiferent ce faci, să faci autentic. Eu combin tăcerea, care este limita vremii ce va să vină, cu vorba, cuvântul care zideşte. Construiesc şi când tac, şi când vorbesc, pentru că sunt destui demolatori care fac artă patologică. Sfatul acesta vi-l dau şi dumneavoastră. Ştiţi, când două armate se luptă, una fuge şi una singură se întoarce. Întoarceţi-vă!

Mai credeţi în viitorul acestei ţări?

Dan Puric: Spiru Haret spunea: „O ţară nu se face bine prin Constituţie, prin legi, ea se face bine prin oameni.”

Dar sunt puţini oameni de genul dumneavoastră…

Dan Puric:  Era un imperiu mare, Imperiul Roman. L-au dat peste cap 12 inşi. Ce ziceţi de asta? Ce ar fi poporul acesta fără Petre Ţuţea, fără Constantin Noica, fără Iustin Pârvu? Sunt mulţi Arsenie Papacioc în ţara asta? Sunt câţiva. Energii mari pe suprafeţe mici...