Despre OMUL FRUMOS

Vă spuneam în articolul precedent că vom vorbi despre Omul frumos, o carte scrisă de actorul Dan Puric. Atunci când am ajuns la finalul acestei lecturi captivante şi folositoare despre vieţile românilor contemporani cu noi, dar şi despre vieţile unor personalităţi importante din trecut, am notat câteva idei în legătură cu care doresc să comunic astăzi cu Dumneavoastră.

După ce a încercat să ne arate Cine suntem, Dan Puric, configurează Omul frumos prin amintirea unor fiinţe întâlnite în calea vieţii sale, deja cu trăsăturile Omului frumos, sau arată urcuşul acestui Om şi devenirea lui, prin dobândirea unei atitudini morale, religioase, smerite, manifestând umilinţă activă.

Acest Om frumos este omul care zâmbeşte natural, vorbeşte limba română cea curată, este cinstit. Dan Puric vorbeşte despre Om, mai mult în ceea ce o să devină şi mai puţin în ceea ce este astăzi, dar arătând ce lipseşte omului de încă nu e frumos, spunând şi remediul.

Din carte rezultă ideea, atât de necesară nouă, şi anume, să ne bucurăm că suntem români şi fiecare dintre noi să facem ceva pentru a onora acest dat.

Ca noi toţi, deşi în momente diferite ale vieţii, autorul se întoarce la rădăcini şi la copilărie. Se întoarce, în povestirea Ţărâna, şi la perioada când a satisfăcut stagiului militar. Ne vorbeşte apoi, cu respect şi iubire, despre părinţii lui.

Conexiunile informaţionale superbe pe care le face între fenomene, evenimente, personalităţi, sunt rezultatul faptului că, până la vârsta de cincizeci de ani, vârsta la care scrie, a citit enorm, dar a citit şi ce i-a fost util, încât a devenit scriitorul despre care tocmai vorbim.

Cartea despre Omul frumos conţine, între altele, convorbiri ale autorului din emisiuni televizate, dar şi povestiri din viaţa sa.

Iată un fragment din povestirea Despre Omul frumos:

«Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană.

Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.

După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător.

Am avut sentimentul că tot avionul dădea teză la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: ”Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic.” Şi astfel, eu le întrebam din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă:

-Când te-ai născut, mamă?... -1877. -Câţi copii ai? -11.

Şi aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României.

[...] Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, ăsta cu iamginea României în lume. [...] -Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică? - Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu insist! ... Ajunge.

În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu pe lângă băbuţă, eram un puric.

Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna.

Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul frumos.»

Vedem în scrierea lui Dan Puric seriozitatea informaţiei,dar prezentată cu umor.

Recomand, cu căldură, cartea cititorilor de orice vârstă.