DE CE NE PLACE SĂ DIVULGĂM SECRETELE ALTORA?

Toată lumea are secrete. Ne place să avem secrete. Suntem obligaţi să avem secrete. De ce? Că anumite lucruri nu le putem mărturisi. Vrem să facem impresie bună întotdeauna.

De ce ne place să dezvăluim secretele altora? Atunci, când le-am primit pentru păstrare de la un om, care a avut încredere în noi, care a simţit nevoia să ne facă mărturisiri. Dar respectivul de ce a simţit nevoia să ne spună? A vrut să-şi uşureze sufletul? Şi nu a avut curajul să-şi dezvăluie secretul în faţa persoanei vizate?

Aşa, informaţia rămâne în spatele decorului, iar povara se înjumătăţeşte?

Unii mai repede, alţii mai târziu, dar oamenii le dezvăluie secretele altora „în mare taină” şi cu mare mulţumire. De ce? Vrem să impresionăm, suntem răutăcioşi, sau vrem să ajustăm imaginea cuiva? Vrem să ieşim în evidenţă, că avem secrete despre alţii? Aşa-i natura omului?

Există diferite categorii de oameni, artişti, politicieni, oameni de afaceri, persoane publice, care ar dori, ca viaţa lor să rămână secret şi numai realizările să vadă lumina zilei.

Dar în realitate, frecvent se întâmplă în sens contrar. Sunt dezvăluite (totdeauna se găseşte cineva) mai ales lucrurile scandaloase, de senzaţie, cele neplăcute pentru persoana respectivă, cele ilegale, bizare, iar conţinuturile esenţiale, explicaţiile, scopurile nobile şi împlinirile benefice rămân necunoscute de multe ori pentru opinia publică.

De ce? Pentru simplul motiv, că oamenilor nu le place să vorbească despre lucruri simple, normale, acelea fiind plictisitoare. Creierul uman caută senzaţii şi omul se grăbeşte să le transmită mai departe, presupunând că astfel devine mai important în ochii altora. De multe ori de aceea bârfim, ca să ne orientăm mai bine în spaţiu şi timp, şi în sistemul de valori al altora.

Atâtea teme existenţiale sunt despre care am putea vorbi oriunde, oricând şi în faţa oricui, exprimându-ne părerea foarte deschis, ascultând pe alţii, combinând ideile, ajungând la produse colective de gândire, fără să afectăm imaginea altora, fără să manipulăm exemplele după bunul nostru plac, şi tot nu facem acest lucru.

Pentru aceasta ar trebui să citim mai mult, să ascultăm pe alţii mai mult, să ne înţelegem pe noi înşine mai bine, să avem un anumit nivel de gândire, de inteligenţă, de valori, ca să putem ridica nivelul discuţiilor de la concret – cine a făcut, de ce a făcut, cum trebuia să facă, cu cine a făcut, piperând textele cu sentimente şi interpretări personale, viziuni subiective, de multe ori false, completări nereale, distorsionate – la un nivel mai înalt, unde deja dezbatem un anumit tip de comportament, cauzele, consecinţele pentru persoană, grupul social din care face parte.

Ar trebui să trecem de la constatări la implicări, până la perfecţionarea legăturilor umane, la prevenirea, corectarea şi asigurarea calităţii relaţiilor umane.

Doar este vorba despre lumea în care trăim, muncim, visăm şi ne urmăm aspiraţiile, dacă putem. Nu trebuie să ne fie indeferent, cum ne simţim în această lume. Ce ar fi, dacă am îmbunătăţi nu numai soarta noastră, dar şi a altora, în loc să-i rănim?