„De mortius nil nisi bene” (Despre morţi, numai bine)

Mi-a venit în minte spunerea aceasta – versiune latinească şi românească -, în zilele acestea de omagii post-mortem şi superlative generoase pricinuite de moartea lui Adrian Păunescu.

Ce favoare făcută celor curând dispăruţi, ce delicateţe din partea antichităţii latine, atitudine împărtăşită apoi de-a lungul mileniilor de nenumărate popoare – mi-am zis din nou, adică a nu ştiu câta oară.

Am avut însă inspiraţia să consult câteva dicţionare şi să mă edific, în consecinţă. Da, dictonul a fost răspândit în versiune latină, dar, de fapt, el este de origine greacă (de altfel, latinii au preluat din cultura elinilor valori culturale – până la pastişă, uneori; de la zei, numindu-i altfel, până la patrimoniul paremiologic). Zicerea din titlul meu aparţine înţeleptului Chilon al Spartei (unul din cei şapte înţelepţi ). Acesta considera că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele şi că, prin urmare, despre decedaţi e mai potrivit să vorbim în cuvinte binevoitoare.

De acord cu propunerea bătrânului Chilon, dar în formularea următoare: „să vorbim, deocamdată, în cuvinte binevoitoare.”

Aşadar, mi-am spus că e potrivit să scriu, deocamdată, despre bardul de la Bârca în cuvinte (chiar) encomiastice, referindu-mă la ipostaza sa de jurnalier. Ei bine, consider că el se situează pe traseul ziaristic ridicat de Eminescu pe înălţimi profesionale de neegalat şi căruia îi urmează condeieri excepţionali ai presei scrise precum Arghezi, N.D.Cocea, Brunea-Fox, Camil Petrescu, G.Călinescu, Nechifor Crainic, Geo Bogza, Fănuş Neagu ş.a. Dar, pentru vremea postbelică românească cel mai mare a fost Adrian Păunescu. Nici un scriitor, ca gazetar, nu a avut „starea de spirit, de febrilitate devoratoare”, „de nebunie” (sunt cuvintele lui despre sine însuşi), persuasiunea vulcanică, precum le-a trăit şi le-a revărsat în dialogurile cu confraţii, publicate mai întâi în „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” şi strânse apoi în uriaşul volum „Sub semnul întrebării”.

Ce m-a impresionat, privitor la această carte, sunt cei doi factori catalizatori ai demersului său: Omul este în acest univers un răspuns deja constituit, însă care îşi aşteaptă întrebările necesare. Şi: „ Dar fericirea mea n-ar fi întreagă dacă alături de ei (interlocutorii – n.n.), nu m-aş fi mărturisit eu însumi aici, întrebând.” Şi a întrebat, uneori cu o virulenţă de îţi făcea impresia că îl poartă pe conviv din corzi în corzi, provocându-l la răspunsuri neaşteptate, pentru însuşi intervievatul, tot timpul însă sub ochiul cenzurii-securistice.

Cât despre revista „Flacăra” şi cenaclul respectiv, condiţia politico-civică a lui Adrian Păunescu, despre măsura în care multe dintre poeziile sale sunt ori nu poezii, ci mai degrabă fulminante texte versificate, pe curând.