Despărțirea de ultimul îndrumător

Vine o vreme („... și acum este”, conform tulburătoarelor cuvinte neotestamentare) când despărțirile sunt mult mai dese și mai importatnte decât întâlnirile. Nu-ți mai faci noi prieteni, ci-i pierzi, rând pe rând, și pe cei pe care i-ai avut. Îți pierzi, mai întâi, părinții, profesorii, maeștrii, îndrumătorii, apoi prietenii și colaboratorii. E ca și cum, într-un devastator asalt asupra unei imaginare Plevne, întreg șirul din față ar cădea și n-ar mai rămâne, între țeva puștii dușmanului și pieptul tău, decât vidul, decât abstracțiunea unei reci și ucigătoare linii drepte.

Au dispărut astfel, din anul 2000 încoace, etnologii universitari clujeni Dumitru Pop, Nicolae Bot, Ion Șeuleanu, Virgiliu Florea

Ultimul din acest imaginar șir al deschizătorilor de drum a fost, pentru mine, profesorul Ion Cuceu, fost director al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei”, profesor universitar la „Studii Europene” și la UBB Cluj-Napoca, îndrumător de doctorate, dar mai cu seamă prieten cald al tinerilor sau mai puțin tinerilor cercetători într-ale etnologiei, cultivator vibrant al memoriei celor care l-au precedat pe acest teren alunecos și susținătorul moral celor care, în ultimii ani, și-au asumat riscul cercetării „limbii moarte” (dar cât de înțelepte!) a culturii tradiționale.

L-am cunoscut ca student, în primăvara anului 1976, când susțineam prima comunicare, despre răspunsurile din nordul Transilvaniei trimise la chestionarul folcloric al lui Nicolae Densusinu, în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice studențești cuprinse încă, pe atunci, în cadrul marelui festival „Primăvara studențească” (festival care se va „topi”, în chiar anul următor, în cel totalizator și totalitar, dar tot mai diluat ca substanță, numit „Cântarea României”). Ion Cuceu, pe atunci tânăr cercetător la Institutul „Arhiva de Folclor”, făcea parte din comisia de evaluare a lucrărilor studenților ce se încumentau pe drumul spinos al cercetării. Avea părul scurt și foarte negru, dar mai ales o voce caldă, care lăsa să răzbată spre suprafață o profundă înțelegere, mai ales a resorturilor sufletești ce-l apropiau pe tânărul student de izvorul înțelepciunii părinților și bunicilor săi, decât o critică bine-meritată a metodelor și rigorilor științifice (întotdeauna șovăitoare), necesare unor astfel de abordări. Sigur că existau și astfel de sugestii, referitoare la metodologie și la aparatul bibliografic, dar ele păreau totdeauna secundare în îmbrățișarea caldă a discursului cu care tânărul și strălucitul cercetător îi întâmpina pe posbilii săi și mai tineri colaboratori.

Dacă (și în măsura în care) am ajuns să mă preocupe etnologia, este datorită acestui mediu de căldură umană, de înțelegere și încurajare, mediu care părea a-și avea rădăcinile în chiar domeniul specific de cercetare – omenia tradițională; în orizontul căreia cei mai sus-amintiți crescuseră și se formaseră nu doar ca cercetători, ci și ca oameni, căci erau toți, fără excepție, de extracție rurală. (Cel azi omagiat – din Giurtelecul Hododului, jud Sălaj.)

Am stăruit, așadar, pe această linie nu doar cu lucrarea de diplomă, ci și cu cea de grad întâi, apoi (în 1998) cu cea de doctorat. Între timp, dl Ion Cuceu devenise director al „Arhivei de Folclor”, punându-mi la dispoziție întreg fondul documentar pe care îl coordona și invitându-mă să susțin în acel mediu academic toate referatele ce marcau etapele succesive din elaborarea lucrării, referate devenite prilej de sărbătorească comunicare și prietenească comuniune. A făcut parte din comisia de specialitate la susținerea publică a tezei de doctorat, iar – cu permisiunea sa – referatul pe care mi l-a întocmit cu acel prilej l-am preluat ca prefață a primei mele cărți, Universul colindei românești, varianta publicată a tezei de doctorat.

A venit la Bistrița, cu prilejul lansării publice a acesteia, propunând conjudețenilor mei piste avizate și cote superlative de receptare și evaluare critică a cărții. Ba mai mult, a intenționat să mă smulgă mediului local prea puțin specializat în această direcție și să mă propulseze în mediul academic clujean, lucru care – nu din pricina sa – nu s-a putut realiza. Dar a continuat să susțină proiectele de specialiate pe care le-am inițiat aici, venind la lansarea fiecăruia din primele două volume ale seriei Cultura imaterială tradițională românească din Bistrița-Năsăud (al treilea, apărut în context pandemic, nu a mai beneficiat de vreo lansare publică), pe care le-am semnat împreună cu mai tânărul colaborator Menuț Maximinian, ca și cu prilejul lansării altor volume din aceeași specialitate, semnate singur sau cu alți colaboratori.

În penultima zi (30 decembrie) a anului recent încheiat a venit vemea să-l însoțesc pe ultimul drum, spre Cimitirul Central din Cluj-Napoca. După o suferință de cca un an, la vârsta 82 de ani, ultimul meu susținător și îndrumăor mă lăsa să înfrunt singur lumea tot mai atomizată a specialității noastre. Și, în măsura resurselor de energie și iubire pentru cultura tradițională, să încerc să fac, fie și la cote mai reduse, ceea ce el a făcut pentru mine și pentru atâția alții.

Lucru pe care mi-l asum ca datorie, cu conștiința și de el cultivată a apartenenței la un lanț uman și la o clasă de valori ce nu trebuie să piară odată cu noi.

Vasile V. Filip