ION CUCEU, UN VREDNIC URMAŞ AL LUI ION MUŞLEA

Pe la începutul celei de a treia decade a lunii lui cuptor din acest an, profesorul universitar Ion Cuceu, reprezentat de seamă al şcolii etnologice clujene, a păşit în rândul octogenarilor. Aparţine unei familii de ţărani din Giurtelecul Hododului, o aşezare pitorească şi prosperă, situată în extremitatea sudică a judeţului Satu Mare, pe pantele vestice ale Dealurilor Sălajului, nu departe de orăşelul Cehu Silvaniei. Asemenea multora dintre etnologii români, descendenţa lui reprezintă un titlu de nobleţe, pe care-l poartă cu demnitate, spre cinstirea înaintaşilor.

L-am cunoscut cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, într-o primăvară timpurie ce se revărsa generoasă peste cetatea de la poalele Feleacului. Venisem la Cluj pentru a cunoaşte mai îndeaproape fondurile documentare ale Arhivei de Folclor a Academiei Române, întemeiate de Ion Muşlea. Director al institutului academic în care intram era, pe atunci, Ion Taloş, discipol apropiat al lui Muşlea, pe care învăţatul transilvănean îl preţuia foarte mult, socotindu-l un cercetător deosebit de înzestrat, căruia îi prevedea o carieră ştiinţifică strălucită, ceea ce avea să se confirme întru totul.

Deosebit de amabil, cel ce diriguia destinele acelui centru de cercetări ştiinţifice m-a ajutat să mă familiarizez foarte repede cu criteriile privitoare la organizarea, clasificarea şi sistematizarea materialelor folclorice din fondul respectiv, aşa cum fuseseră gândite de ctitorul prestigioasei instituţii etnologice. Celelalte documente, rezultate din cercetările folclorice contemporane, abia se tezaurizau şi aveau principii de ordonare pe care le văzusem la Institutul de Folclor din Bucureşti. Săptămâna petrecută în capitala transilvană era pe sfârşite. Ultima zi fusese rezervată întâlnirilor colegiale, ce aveau să se dovedească deosebit de profitabile pentru toţi cei implicaţi. S-au pus atunci bazele unor prietenii temeinice, care au înfruntat vremurile fără a se deteriora câtuşi de puţin.

Să nu uităm că, la vremea aceea, mişcarea etnofolclorică clujeană se afla în plină expansiune. Pe lângă prodigioasa activitate desfăşurată de întemeietorul arhivei amintite, oameni de ştiinţă precum George Vâlsan, Romulus Vuia, Valer Butură ori Gheorghe Pavelescu – pentru a-i numi doar pe cei proeminenţi – dădeau la iveală lucrări etnologice valoroase, a căror valabilitate a rămas intactă până astăzi. Aceasta era atmosfera în care s-a format ca specialist în etnografie, folclor şi antropologie culturală Ion Cuceu.

Nu ştim dacă a avut şansa de a-i cunoaşte personal pe cei câţiva dintre reprezentanţii de frunte ai domeniului, dar se cheamă că a fost contemporan cu ei, i-a văzut pe stradă ori la bibliotecă, i-a ascultat conferenţiind şi, mai presus de toate, le-a consultat opera. În anii instrucţiei universitare a făcut parte din Cercul studenţilor folclorişti care, vară de vară, se deplasau prin sate, iniţiindu-se în tainele cercetărilor de teren. N-o făceau la voia întâmplării, ci sub îndrumarea atentă a celor cu care se şcoleau, profesorii Dumitru Pop, Ion Şeuleanu, Nicolae Bot ş.a.

Cea dintâi descindere a lui Ion Cuceu în lumea rustică transilvăneană, alta decât aceea pe care o ştia de acasă, a făcut-o pe Valea Drăganului. O remarcabilă zonă etnografică, brăzdată de apele pârâului cu acelaşi nume, ce pornesc de la poalele Munţilor Vlădeasa şi se varsă în Crişul Repede, mai jos de Negreni. Aşezarea ce şi-a pus amprenta asupra întregii zone era una din cele mai vechi şi conserva o civilizaţie tradiţională de excepţie. Particularităţile folclorice pe care le dezvăluia stârneau cel mai viu interes, deoarece se revendicau dintr-un spaţiu de confluenţă a meleagurilor clujene cu cele bihorene. De altfel, satul Valea Drăganului, care de mai multă vreme este arondat judeţului Cluj, ţinuse cândva şi de Ţara Bihariei, ceea ce înseamnă că sublimase esenţa spiritualităţii tradiţionale din acele ţinuturi binecuvântate.

Se poate spune deci că, pentru studentul Ion Cuceu, debutul cercetărilor de teren s-a produs sub cele mai favorabile auspicii. Iar teza de licenţă consacrată direcţiilor teoretice şi metodologice promovate de Şcoala Sociologică a lui Dimitrie Gusti, i-a netezit calea spre viitoarele preocupări ştiinţifice, care aveau să se dovedească atât de rodnice.

În toamna anului 1967, proaspătul absolvent al Facultăţii de Filologie de la Universitatea Babeş-Bolyai ocupa un post de cercetător stagiar la Secţia de Etnografie şi Folclor din cadrul Filialei locale a Academiei Române. Fiind începător, avea dreptul la o perioadă de acomodare, fără a i se încredinţa sarcini precise, ba chiar şi la unele vizite pe care le putea face la institutele similare din ţară. Dar cum toţi colegii săi erau implicaţi într-o vastă campanie de cercetări folclorice, etnomuzicologice şi coregrafice (româno-maghiaro-săseşti) în satele de pe Valea Gurghiului, n-a pregetat nici o clipă. Şi-a făcut bagajele şi a pornit la drum împreună cu ceilalţi.

Acţiunea fusese iniţiată prin 1965 de Ion Muşlea, coordonată apoi de profesorul Dumitru Pop (1966-1969), iar ultimii doi ani (1970-1971) avea să fie îndrumată de Ion Taloş. La început, novicele Ion Cuceu a lucrat împreună cu mai-vârstnica lui colegă Olga Nagy, descoperind frumuseţea şi farmecul prozei folclorice locale, un domeniu pe care specialista maghiară îl stăpânea foarte bine, iar colaboratorul său avea să-l investigheze ani în şir, cu rezultate dintre cele mai frumoase. A beneficiat apoi de tovărăşia lui Ion Taloş, cu care a investigat practicile agrare şi pastorale, s-a asociat şi cu fostul său dascăl Dumitru Pop, în căutarea ceremonialurilor maritale, dar în cele din urmă a trebuit s-o ia şi pe cont propriu, salvând de la uitare o bună parte din poezia datinilor de nuntă existente în zona explorată.

Câţiva dintre coechipierii acelei faimoase expediţii şi-au făcut cunoscute, destul de repede, roadele muncii lor, în coloanele diverselor publicaţii româneşti ori străine, care existau la vremea aceea. Cele mai multe comentarii însă au apărut în trei numere consecutive ale revistei „Marisia” (1978), buletinul ştiinţific al Muzeului Judeţean din Târgu Mureş. Treizeci de ani mai târziu, profesorul Ion Cuceu scotea ediţia a doua a acelei preţioase monografii etnologice, într-un volum elegant, ce numără patru sute douăsprezece pagini. Valorizarea integrală însă a acelui important proiect este departe de a fi încheiată. Au rămas nepublicate documentele care au stat la baza comentariilor ştiinţifice de tot felul. Acestea se păstrează în colecţiile arhivei de la institutul clujean, iar faptul că multe dintre ele sunt deja transcrise constituie garanţia că, nu peste multă vreme, vor ajunge pe masa de lucru a celor interesaţi.

Atunci când ne-am cunoscut, cercetările folclorice de pe Valea Gurghiului erau pe sfârşite. Ion Cuceu îmi vorbea despre experienţa avută cu mult patos şi siguranţă de sine, ceea ce însemna că botezul prin care trecuse îl maturizase. N-a pierdut, totuşi, prilejul de a relua discuţiile despre fondul Muşlea – pe care tocmai îl văzusem –, semn că îl cunoştea foarte bine şi nutrea o admiraţie nesfârşită faţă de cel ce făcuse posibilă o asemenea realizare ştiinţifică. S-a interesat în trecere şi de proiectele ieşenilor, dar n-o făcea cu te miri ce curiozitate profesională, ci mai mult din politeţe. Probabil că demersurile noastre i se păreau şi lui, ca atâtor altora, simple aventuri. Când a cunoscut însă mai îndeaproape fondurile documentare ale Arhivei de Folclor de la Iaşi, impresiile i s-au schimbat radical. Şi nu a ezitat să le expună în câteva însemnări memorialistice.

Cam tot pe atunci, la un an-doi după angajare, Ion Taloş îi propunea noului venit să intre în colectivul care lucra la elaborarea unor teme de larg interes naţional, proiectate de acelaşi neobosit Ion Muşlea. Este vorba de Corpusul cimiliturii româneşti (pentru care aveau să se indexeze peste 50.000 de texte) şi Dicţionarul tezaur al proverbelor româneşti, întemeiat pe nu mai puţin de 150.000 de documente paremiologice. Cuceu a acceptat bucuros oferta care i se făcea şi s-a apucat de treabă la modul cel mai serios. Sunt opere fundamentale, întocmite cu rigoare ştiinţifică exemplară, încât nu ne rămâne decât să regretăm că nu au văzut încă lumina tiparului. O încercare timidă în acest sens s-a făcut la un moment dat, tot de către Ion Cuceu. Prin anul 2006, el a publicat la Editura Litera Internaţional din Basarabia un mic Dicţionar al proverbelor româneşti, totalizând 7777 de texte. Adică o parte infimă din materialul existent la Cluj. Dar faptul că s-a bucurat de o audienţă atât de frumoasă dovedeşte cât de aşteptată este tipărirea integrală a Dicţionarului tezaur.

Epuizând fondurile documentare existente în ţară, colegii clujeni s-au decis să poposească şi la Arhiva de Folclor a Moldovei şi Bucovinei, care abia se înfiripa. Setea lor de cunoaştere se îmbina, probabil, şi cu dorinţa de a se convinge că experimentul cercetătorilor din capitala bătrânei provincii era într-adevăr viabil. Ne-am bucurat să-i avem oaspeţi pe Ion Taloş, Virgiliu Florea, Ion Cuceu şi Stela Belozerov în acea toamnă târzie a anului 1976. Iar faptul că lucraseră cu spor o săptămână încheiată constituia un indiciu că nu se întorceau acasă cu tolba goală. Ion Taloş a cercetat şi o seamă de documente privitoare la datina colindatului, iar Ion Cueu avea să revină la Iaşi, împreună cu Maria Cuceu, pentru a excerpta toate informaţiile asupra obiceiurilor agrare din Moldova. Au fişat răspunsurile la chestionar, au făcut transcrieri de texte de pe benzile magnetice, încât baza de date pentru proiectul la care lucrau creştea văzând cu ochii.

Cercetările de teren, cu care se familiarizase încă de timpuriu, au rămas pentru Ion Cuceu o preocupare constantă ani şi ani de-a rândul. Aşa procedaseră toţi etnologii de seamă ai ţării, pentru a nu mai vorbi de cei din afara fruntariilor, iar el nu avea nici un motiv să-şi caute alt drum. De la Ovid Densusianu, Romulus Vuia, Ion Muşlea sau Ovidiu Bârlea a învăţat să-şi delimiteze, cu mare claritate, domeniile ce urmau a fi abordate. Prin urmare, orice descindere într-un sat sau altul avea repere precise: obiceiurile agrare, proza populară şi, într-o mai mică măsură, ritualurile nupţiale. Nu a existat nici o zonă folclorică arhaică în spaţiul transilvănean, pe care să n-o fi explorat. Din Bihor, Sălaj, Marmaţia, Ţara Haţegului, ţinuturile Zarandului şi până în Codru sau Giurtelecul natal, de peste tot a cules câte ceva. Iar informaţiile adunate, cele mai multe inedite, le-a aşezat cu răbdare şi pricepere la temelia celor două zidiri, cărora le-a jertfit cei mai frumoşi ani ai carierei sale profesionale.

Studiile pe care le-a publicat în 1983 şi 1987, împreună cu Maria Cuceu – Actualitatea unei teme etnografice: obiceiurile agrare şi Cercetarea obiceiurilor agrare şi problema tipologizării lor – anunţau deja pregătirea unei lucrări fundamentale, ce nu a întârziat să fie încredinţată tiparului. Primul volum din seria Vechi obiceiuri agrare româneşti. Tipologie şi corpus de texte este consacrat Paparudei şi a apărut în anul 1988 la Editura Minerva. Este „o abordare ştiinţifică modernă şi completă a unui domeniu de cercetare până azi vitregit, dar de o mare importanţă în cunoaşterea fiinţei spirituale a poporului român”[1]. O cercetare model, pe care etnologi ca Paul H. Stahl, Nicolae Bot, Mihai Coman, Otilia Hedeşan sau Iordan Datcu n-au contenit s-o elogieze.

Ne bucuram că la vremea aceea autorii erau decişi să se ocupe şi de celelalte rituri agrare (Mama Ploii, Tatăl Soarelui, Caloianul, Sângeorzul sau Bloaja, Cununa secerii şi Pluguşorul), pentru că numai în felul acesta s-ar fi rezolvat definitiv problema riturilor fertilizatoare integrate celei mai importante îndeletniciri a poporului român. Au venit însă evenimentele din decembrie 1989, cu deschiderile, năzuinţele şi amăgirile lor. Ion Cuceu s-a lăsat dus de val – ca atâţia alţii –, aruncându-se în vâltoarea vremurilor. Avea atât de multe de făcut.

Pe la începuturile lui 1990, graţie demersurilor sale, aşezământul pe care-l păstorea din 1985 se transforma în institut academic (Instutul „Arhiva de Folcor a Academiei Române”), iar fondul rămas de la ilustrul său înaintaş se numea din nou Arhiva Ion Muşlea. Altfel spus, îşi recăpăta statutul uzurpat cu mai bine de o jumătate de veac în urmă. Şi cam tot pe atunci, în deceniul de la cumpăna mileniilor, publicaţia institutului căpăta, în sfârşit, denumirea pe care fondatorii şi-ar fi dorit să i-o atribuie încă de la început: „Anuarul Arhivei de Folclor”. Era cel mai frumos omagiu ce i se putea aduce marelui dispărut. Cât despre exegeza asupra riturilor agrare româneşti, nădăjduim că merituoşii etnologi Ion Cuceu şi Maria Cuceu vor găsi resursele necesare pentru a finaliza, aşa cum se cuvine, proiectul din 1988.

Cealaltă dominantă a preocupărilor ştiinţifice ale etnologului clujean o constituie proza populară. Domeniul începuse să-l atragă încă de la îmbrăţişarea carierei de cercetător ştiinţific, iar experienţa acumulată pe Valea Gurghiului pare să fi fost hotărâtoare în această privinţă. Cam pe atunci se contura şi ideea de a elabora o teză de doctorat cu această temă. În 1969 atrăgea atenţia asupra povestitului influenţat de lecturi în Ibăneşti – Pădure, judeţul Mureş, iar şase ani mai târziu prezenta comunicarea Poveşti şi povestitori din Giurtelec – Satu Mare. Tot în aceeaşi perioadă (1967-1974) cerceta creaţiile populare în proză de pe Valea Superioară a Mureşului, satele sălăjene, zona Codrului şi Câmpia Transilvaniei, pentru ca imediat după aceea să investigheze, în acelaşi scop, Bihorul, Ţara Haţegului, Ţara Zarandului ş.a.

Disertaţia şi-a pregătit-o sub îndrumarea profesorului Dumitru Pop şi se intitula Fenomenul povestitului. Încercare de sociologie şi antropologie asupra naraţiunilor populare. Susţinerea publică din 1978 a produs o impresie deosebită asupra examinatorilor, precum şi a specialiştilor aflaţi în sala de festivităţi a Facultăţii de Filologie de pe strada Horia. Temeinicia lucrării rezultă şi din faptul că, până la acea dată, doctorandul reuşise să realizeze peste 500 de interviuri cu cei mai talentaţi păstrători ai naraţiunilor folclorice transilvănene. Un volum de informaţii imens şi deosebit de preţios, care n-ar trebui să zacă în fondurile Arhivei de Folclor a Academiei ori ale Laboratorului de Sociologie de la Universitatea clujeană, ci să fie dat publicităţii cât mai repede cu putinţă.

Plăcut impresionaţi de noutăţile pe care le aducea teza de doctorat prezentată, ca şi de acuitatea interpretărilor, membrii comisiei, cărora li s-au alăturat şi câţiva dintre referenţii externi, îl îndemnau pe autor să-şi publice lucrarea fără întârziere. Protagonistul însă n-a încredinţat-o tiparului decât spre sfârşitul secolului respectiv (1999), pentru că numai atunci reuşise să facă o analiză adâncită a povestitului ca proces de comunicare. Adică să valorizeze, aşa cum îşi dorea, câştigurile teoretice şi metodologice dobândite din sociologie şi antropologie, din sociolingvistică şi semiotică. În felul acesta, povestitul apare ca un complex de valori social-umane vii, prinse în ansamblul unei vieţi sociale date, precum şi ca o realitate constitutivă a existenţei colective. Publicarea cărţii a reprezentat un veritabil eveniment editorial, iar numărul mare de recenzii – toate favorabile – probează valabilitatea demersului întreprins.

Cunoscut încă din Antichitate, fenomenul povestitului n-a fost analizat sub aspect sociologic decât în secolul al XX-lea. Atunci s-a constatat că naraţiunile populare întruchipează obiectivări ale spiritului omenesc. Prilejurile de povestit, de o diversitate remarcabilă, pot fi împărţite în două categorii: irelevante şi tipologizabile. Primele par mai greu de încadrat în anumiţi parametri. Celelalte, dimpotrivă, au fost clasificate în funcţie de structura mediului de povestit, de timpul sau locul desfăşurării procesului comunicativ, precum şi după gradul de iterativitate. Factorul de legătură îl constituie mesajul epic articulat şi transmis de povestitor, receptat şi decodat de grupul de ascultători. După opinia autorului, alături de basme trebuie luate în consideraţie povestirile superstiţioase, unele legende şi memoratele, texte ce n-au fost examinate cu atenţie de către folcloriştii de odinioară.

Etnologul clujean a subliniat adevărul că mesajul narativ constituie o structură complexă şi variabilă, a cărei încărcătură informaţională se organizează, cantitativ şi calitativ, în raport cu nivelul performării povestitului. Factorul cod este valoros, nu atât prin componentele sale (lingvistică, mimică, gestuală), cât printr-o anume dispunere şi configurare a acestora în cadrul discursului. Ritmul comunicării verbale din timpul povestitului diferă de acela al conversaţiilor zilnice.

Capitolul în care se ocupă de Terminologia populară i-a prilejuit lui Ion Cuceu un erudit excurs bibliografic, de la manuscrisul popei Grigore din Măhaci, până la contribuţiile lui Simion Florea Marian, Ion Cazan şi Ovidiu Bârlea. Avatarurile cuvântului poveste sunt urmărite în scrierile veacurilor XVII-XVIII. De exemplu, în cronica lui Grigore Ureche, poveste avea înţelesul de eveniment istoric narat, întâmplare reală ori superstiţioasă, relatare a unui incident dintr-o luptă, dar şi de semn prevestitor. La Miron Costin, termenul capătă şi sensul de tradiţie orală veridică: „precum au rămas den om în om în ţară poveste”[2]. Un traseu diferit l-a avut cuvântul basm (basn/basnă), care de la accepţiunea de minciună, născocire, scornitură, a ajuns sinonim cu naraţiunea fabuloasă.

Capitolele cele mai importante ale studiului sunt Funcţionalitatea comunicării şi Medii, situaţii de povestit, povestitori. În primul, se porneşte de la Constantin Brăiloiu, cel ce a observat rostul comunicării narative pentru grupul uman implicat. Potrivit ilustrului etnomuzicolog, dar şi altor monografişti (Henri H. Stahl, Traian Herseni, Ion Ionică, Ion Cazan, Ernest Bernea, Ştefania Cristescu Golopenţia), cultura populară este integrată sferei socialului, deşi, la rândul ei, formează o unitate, un sistem. Iniţial, povestitul a avut o funcţie ritual-cultică. Magia băsmuitorilor era destinată alungării necuratului şi a altor spirite nefaste din preajma aşezărilor omeneşti. Elena Niculiţă-Voronca preciza că poveştile trebuiau să fie lungi, pentru ca Dumnezeu să poată înconjura casa cu fiecare dintre ele de trei ori, spre purificarea spaţiului. Funcţia apotropaică a naraţiunilor era atât de preţuită încât, în multe case, colibe păstoreşti sau forestiere, ritualul povestitului s-a păstrat în fiecare seară.

Îndepărtând influenţa malefică a vrăjilor şi farmecelor, povestea fantastică asigura sporul animalelor din gospodărie. Ion Cuceu analizează multiplele faţete ale acestui ritual străvechi. Credinţele se suprapun adesea peste pasaje de basm. La Dorna Candrenilor, de pildă, după cum afirma Ovidiu Bârlea, bătrânii credeau că dacă se spunea câte o poveste diferită în fiecare noapte, de la data intrării berbecilor între oi şi până la primul fătat, „atunci a face oaia on mniel năzdrăvan, să poată şti tăt şe-ai să paţ”[3]. Superstiţii asemănătoare existau şi în Maramureş. Elementul constant al credinţei străbune este „prescripţia rituală de a nu repeta o naraţiune pe durata gestaţiei oii de la care ciobanul aşteaptă mielul năzdrăvan”[4]. Un alt ritual cu funcţii apotropaice, propiţiatoare şi purificatoare este cel reflectat în motivul Pâinea îşi spune povestea (K 555.1.1 şi K 555.1.2 din Stith Thompson). De această dată este vorba de mentalităţi agrare.

Într-o altă secţiune a lucrării (Celelalte funcţii socioculturale), autorul porneşte de la unele afirmaţii făcute de Ovidiu Bârlea
– antemergător în studiul valorilor formative şi integratoare ale povestitului –, evidenţiind acţiunea modelatoare a acestui fenomen asupra individului: „Tradiţia narativă a unei colectivităţi umane a decantat de-a lungul veacurilor, în forme de expresie epică, rituri şi credinţe, reprezentări mitice şi religioase, alături de experienţe şi trăiri”[5]. Funcţia formativ-integrativă cumulează o seamă de valenţe funcţionale de interreacţie: comunicativă, de conservare, de iniţiere, de integrare şi derefulatorie.

Odată cu atenuarea sacralităţii şi a aspectelor ritualice, naraţiunea capătă o nuanţă ludică, asociată de Ion Cuceu cu funcţionalitatea estetico-distractivă. O importanţă deosebită o are funcţia cathartică. Frumuseţea rostirii basmului, ritmul intern al comunicării au rol hotărâtor „în câştigarea stării de echilibru atât pentru individ, cât şi pentru mediul social în care are loc actul narativ”[6].

Deosebit de valoros este şi capitolul privitor la Medii, situaţii de povestit şi povestitori. Acesta remediază o lipsă în cercetarea naraţiunilor populare de la noi. Noţiunile de ocazii şi prilejuri de povestit au simplificat o realitate complexă. „S-au neglijat, astfel, aproape cu totul situaţiile de povestit, atât de variate şi difuze în viaţa cotidiană a satului românesc”[7]. Iscate din necesitatea de a sta noaptea la căpătâiul răposatului, pentru a-l apăra de spiritele malefice, poveştile priveghiului s-au axat pe motivele în care semnul este aducător de nenorocire în destinul eroilor.

Etnologul din capitala Ardealului acordă un rol important mediilor de povestit legate direct de ocupaţiile de bază ale românilor: agricultura şi păstoritul. Adică îndeletnicirile cardinale, cum le numea Petru Caraman. La clăcile de desfăcat porumbul, povestitul atenua monotonia lucrului. În Valea Gurghiului, spre exemplu, erau preferate poveştile lungi, specifice repertoriului stânjenarilor. Şi în Sălaj, povestitul „la desfăcatul mălaiului” ocupa un loc de seamă, în cadrul căruia se performau naraţiunile fantastice.

Mediile de povestit pastorale au avut, la rândul lor, o pondere importantă în formarea repertoriilor unor băsmuitori faimoşi. Povestitul în familie – cea mai închegată şi mai complexă unitate socială – contribuie la educarea copiilor. Odată cu cele dintâi cunoştinţe, aceştia îşi însuşesc limba, deprinderile, precum şi stilul narativ al meleagurilor natale. Autorul nu neglijează nici alte medii de povestit, exterioare satului, cum ar fi lumea ostăşească, şantierele, în genere toate colectivităţile de muncă.

Un interes aparte suscită şi capitolul pe care-l consacră memoratelor, povestirilor superstiţioase şi legendelor. Aici se încearcă stabilirea ariei de răspândire a unei reprezentări mitice şi a credinţelor ce o compun în ambianţa socială a colectivităţii rurale, examinându-se totodată reflexele narative ale acestora în straturile memoriei colective. Pădureanca (Fata Pădurii) ori Strigoii prezintă o frecvenţă maximă în repertoriile povestitorilor transilvăneni, în vreme ce Marţsara sau Zgriminţeşii (Solomonarii) apar cu mult mai rar. Regresiunea ultimelor motive narative în repertoriile contemporane se explică prin diminuarea forţei de influenţă a substratului din care s-au ivit.

La sfârşitul acestui remarcabil demers ştiinţific, Ion Cuceu îşi exprimă regretul că nu a putut lărgi substanţial baza documentară, astfel încât să pună la contribuţie creaţiile populare în proză de pe întregul cuprins al României. Dar chiar şi aşa, cercetarea sa este una temeinică, bazată pe un material bogat şi variat, capabilă să ofere oricând un model pentru eventualele iniţiative similare. Nu întâmplător, Viorica Nişcov – una dintre cele mai avizate specialiste în privinţa prozei folclorice – considera că lucrarea cercetătorului clujean, este „cea mai completă prezentare până în momentul de faţă a fenomenului povestitului autohton, în dimensiunea lui istorică, sociologică, funcţională, semiotică şi sociolingvistică, bazată pe investigare de materiale publicate […], fonduri de arhivă, precum şi pe cercetări intensive de teren”[8].

O contribuţie ştiinţifică importantă în domeniul epicii folclorice o reprezintă şi editarea în 1897, alături de Maria Cuceu, a colecţiei lui Ioan Micu Moldovan, Poveşti populare din Transilvania, cu o prefaţă de Ovidiu Bârlea. Făceau astfel o restituire importantă şi, în acelaşi timp, un act de dreptate faţă de profesorul de la Blaj, al cărui nume intra, în sfârşit, în istoria folcloristicii româneşti, ca autor al colecţiei pe care o întocmise. Inclusă în ediţia critică din anul 2014, această operă[9] reprezintă – prin numărul naraţiunilor cuprinse şi valoarea lor – prima mare colecţie de proză populară din această provincie, depăşindu-le pe cele ale Fraţilor Schott şi Mircea Stănescu Arădanul. Urzeala celor 164 de texte epice respectă, în genere, tiparul tradiţional. Chiar dacă unele variante cuprind inflexiuni livreşti şi latinisme greoaie, iar altele prezintă stângăcii în exprimare, cele mai multe dintre ele cultivă graiul local, colorat cu proverbe, zicători şi expresii idiomatice. Culegători ca Demetriu Pop, Vlasiu Precup şi Mihai Străjanu au notat basme armonioase din punct de vedere compoziţional, cu o curgere logică a episoadelor şi respectarea formulelor introductive, mediane şi finale.

Merită subliniat şi faptul că, pe lângă naraţiuni, manuscrisele rămase de la Moldovănuţ conţin şi piese folclorice în versuri, baladele, cântecele lirico-epice, colindele şi chiar cântecele propriu-zise suscitând un interes aparte. Textele sunt transcrise după originalele aflate la Sibiu şi Cluj, acestea din urmă incluzând şi manuscrisele din Biblioteca Arhidiecezană de la Blaj, de existenţa cărora Adrian Fochi nu avea cunoştinţă. Munca editorilor, de restituire integrală şi la nivelul tuturor exigenţelor a colecţiei cărturarului blăjean, avea să se dovedească deosebit de anevoioasă. Ei n-au precupeţit însă nici un efort, închinându-i lui Ioan Micu Moldovan, toată cinstirea cuvenită. Este un indiciu clar că volumele ce alcătuiesc seria Folclor din Transilvania, pregătite pentru tipar de Ion Cuceu şi Maria Cuceu, pot constitui ediţia definitivă a acestei îndelung nedreptăţite opere. Iar ecourile pe care le-au avut în rândul specialiştilor dovedeşte că şi-au câştigat deja locul în panteonul nostru etnocultural, numărându-se printre realizările de seamă ale etnologiei româneşti.

Ultimul deceniu al veacului ce încheia mileniul trecut a fost pentru Ion Cuceu unul al deciziilor majore. Iar el avea să arate, în ciuda discreţiei care-l caracterizează, că era pregătit să facă faţă tuturor provocărilor. Nu se acomodase încă în funcţia de director al Institutului „Arhiva de Folclor a Academiei Române”, care este efectiv creaţia lui, şi o altă direcţie de afirmare bătea la uşă. Este vorba de cariera didactică, pe care orice cercetător ştiinţific bine pregătit o poate îmbrăţişa cu succes. Au dovedit-o, de-a lungul timpului, Romulus Vuia, Ovidiu Bârlea, Ion Taloş şi atâţia alţii.

Ion Cuceu va ajunge deci profesor de etnologie la Facultatea de Litere în care se formase, dar şi la Facultatea de Studii Europene, arondată aceleiaşi Universităţi Babeş-Bolyai. Instituţia de învăţământ superior nou creată aparţinea Fundaţiei pentru Studii Europene, în subordinea căreia se găsea şi o editură. Nu se hotărâse încă cine o va dirigui. Deocamdată, alături de ceilalţi universitari (Dumitru Pop, Ion Şeuleanu, Virgiliu Florea), directorul institutului academic avea să devină un dascăl de prestigiu, contribuind la instruirea mai multor generaţii de studenţi şi la desăvârşirea pregătirii lor, ca viitori etnologi, prin excelenta şcoală doctorală clujeană.

N-a trecut însă multă vreme şi profesorul Cuceu era numit director general al Editurii Fundaţiei pentru Studii Europene. O învestitură cât se poate de inspirată, pentru că a onorat-o aşa cum puţini alţii ar fi fost în stare să o facă. El a lansat de îndată un ambiţios program de tipărituri, în cadrul căruia îşi găsea locul o amplă secţiune de valorizare a documentelor din arhiva întemeiată de Ion Muşlea. Şi ca un suprem omagiu adus marelui său înaintaş, primul volum – tipărit în anul 2003 – se intitulează Arhiva de Folclor a Academiei Române şi poartă semnătura ctitorului. O carte de aproape 400 de pagini format academic, între coperţile căreia sunt reunite studiile, memoriile întemeierii, rapoartele de activitate şi chestionarele întocmite de vizionarul cărturar cu atâta pricepere şi devotament.

Scos cu ocazia împlinirii a trei sferturi de veac de la edificarea prestigioasei instituţii, volumul este însoţit de crezul editorului: „Am considerat că era nevoie să reconstituim şi să restituim dosarul întemeierii, al primei şi celei mai fecunde perioade din evoluţia Arhivei de Folclor a Academiei Române, aceea dintre anii 1930-1948”[10].

La un moment dat, editorii îşi exprimă regretul că n-au putut include în acest prim volum şi vasta corespondenţă purtată de Ion Muşlea cu cei ce contribuiseră efectiv la înălţarea edificiului amintit. Dar poate n-a fost rău că s-a întâmplat aşa. Căci tomul în discuţie, atât de bine echilibrat, n-ar mai fi suportat nici o adăugire, iar valoroasa corespondenţă, ce nu părea că va mai fi tipărită vreodată din cauza imensităţii sale[11], ieşea la lumină după mai bine de un deceniu. O da publicităţii Cosmina Timoce-Mocanu, o colaboratoare apropiată a profesorului Cuceu, într-o ediţie monumentală în două volume[12], demnă de toată lauda.

Entuziasmat, directorul institutului însoţeşte cele două tomuri masive de o prefaţă caldă, în care nu conteneşte să elogieze izbânda fostei sale studente. Ba mai mult decât atât, lasă să se înţeleagă că, până în 2020, când ctitoria lui Muşlea împlinea 90 de ani de existenţă, evenimentul avea să fie cinstit de un studiu monografic asupra arhivei, elaborat de aceeaşi Cosmina Timoce. Vremea însă a trecut, lumea s-a mai schimbat şi cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, lucrarea preconizată n-a mai apărut. S-a întâmplat ca şi anul celebrării să fie blocat, dar pentru „cumplitele vremi” ce s-au abătut asupra noastră nu putem cere socoteală nimănui.

Aşa cum fusese gândit la început, proiectul editorial schiţat de profesorul Cuceu căpăta proporţii hasdeiene. Nu l-a putut înfăptui întocmai, dar să publici vreo treizeci de cărţi într-un timp relativ scurt nu-i o treabă la îndemâna oricui. Volumului din anul 2003 avea să-i urmeze altul – la fel de impunător –, ce-şi propunea să aducă la cunoştinţa celor interesaţi „evaluările specialiştilor” asupra arhivei şi a preţiosului său buletin ştiinţific „Anuarul Arhivei de Folclor”. În felul acesta, se putea „argumenta temeinic orizontul teoretic modern al noii orientări în studierea culturii tradiţionale cu care venea institutul clujean”[13]. Şi pentru a fi cât mai convingător, directorul general al editurii avea de gând să adune la un loc, în tomuri succesive, operele tuturor reprezentanţilor şcolii etnologice clujene, în ediţii ştiinţifice riguros alcătuite.

Atenţia sa rămâne însă concentrată asupra documentelor tezaurizate în fondul Muşlea. Lansează deci două mari colecţii (Monografiile Arhivei de Folclor a Academiei Române şi Cercetări etnologice zonale), în care aveau să fie tipărite mai multe volume, toate bucurându-se de cea mai frumoasă primire din partea specialiştilor. Cum era şi firesc, primul număr din seria monografiilor, un adevărat model, fusese rezervat studiilor elaborate de Ion Muşlea: Şcheii de la Cergău şi folclorul lor, Cercetări folclorice în Ţara Oaşului şi Cercetări etnografico-folclorice în Valea Gurghiului (jud. Mureş). Toate trei însumează vreo 550 de pagini, comentariile teoretice fiind însoţite de texte, glosare, schiţe şi 29 de fotografii alb-negru, înfăţişând crâmpeie edificatoare din lumea satelor investigate[14].

Cercetărilor monografice semnate de Ion Muşlea aveau să li se adauge cele întocmite de basarabeanul Petre V. Ştefănucă (Folclor din judeţul Lăpuşna şi Cercetări folclorice pe Valea Nistrului de Jos), apoi studiile lingvistului Emil Petrovici (Folclor din Valea Almăjului (Banat) şi Folclor de la Moţii din Scărişoara), cel al lui Vasile Scurtu (Cercetări folclorice în Ugocea românească), al lui Gheorghe Pavelescu (Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor) şi atâtea altele. Coordonatorul colecţiei îşi avertizează însă cititorii că genericul sub care aşezase noua serie de publicaţii ale arhivei clujene nu era unul restrictiv ci, dimpotrivă, cât se poate de generos: „Nu vom omite, desigur, ediţiile de autor ale unor cărţi rezultate din cercetări ale ultimelor generaţii de specialişti, întemeiate pe etnometodologii noi, înţelegând să promovăm fieldwork-ul şi să încurajăm, fără prejudecăţi, afirmarea antropologiei culturale şi a noii etnologii europene în România”[15].

Un gând răzleţ al prodigiosului editor mi-a reţinut atenţia în chip deosebit: „Intenţionăm să tipărim Monografia Ţinutului Pădurenilor Hunedoarei, datorată lui Ovidiu Bârlea”[16]. Vestea m-a emoţionat. Ştiu multe despre această operă exemplară, cu un destin atât de vitreg. N-are nici o legătură cu studiile zonale alcătuite sub egida arhivei de la Cluj, dar cred că este cea mai temeinică lucrare de acest gen care s-a scris vreodată. Am văzut-o şi am răsfoit-o pe îndelete în odăiţa autorului, de pe strada Sfinţii Apostoli, cu mai bine de patru decenii în urmă. Era gata de tipar dar, din păcate, n-au apărut decât două capitole privitoare la ceremonialul funebru[17]. Mâhnit, profesorul Bârlea a aşezat cu grijă dactilograma în nişte coli groase şi decolorate, a legat pachetul cu o sfoară de tort, s-a urcat pe un scăunel şi a pus lucrarea la loc, pe raftul de sus din partea stângă a bibliotecii. Editarea integrală a acelei faimoase moşteniri ştiinţifice, la care marele folclorist ţinea atât de mult, va constitui un titlu de glorie pentru etnologul ce va avea şansa de a o încredinţa teascurilor tipografice.

Animatorului amplului program editorial demarat în deceniul întâi al noului mileniu nu şi-a îngăduit nici un răgaz. Între anii 2005-2007, ajutat de Maria Cuceu, Ion Şeuleanu şi Anamaria Lisovschi, a pus în circulaţie patru cărţi dense, în care sunt cuprinse mai toate informaţiile existente în arhiva Muşlea referitoare la Ritualurile de nuntă din Transilvania. Un loc important în acest context îl ocupă ceremonialul marital bihorean, cu numeroasele lui specificităţi, unele dintre acestea având o vechime impresionantă. Ştirile despre nunţile de altădată – „cu zasglău”, „fără zasglău”, „nunta fugălită” şi cea „dă sară”, ca şi Cântecul lăcăţii, Aleruirea miresei ori Nevesteasca – dezvăluie un repertoriu ritual-ceremonial fascinant.

Tot în anul 2007, etnologii Ion Cuceu şi Maria Cuceu puneau laolaltă documentele folclorice inedite, din acelaşi fond arhivistic, subsumate Ritualurilor agrare româneşti. O temă atât de dragă lor, asupra căreia s-au oprit întotdeauna cu bucurie şi cu o dăruire rar întâlnită. Primul volum numără 412 pagini şi ilustrează prezenţa Pluguşorului în spaţiul românesc extracarpatic. Cu greu te poţi decide care dintre piesele culese din Muntenia Estică, Dobrogea sau Moldova istorică sunt mai valoroase.

Surpriza însă o produc o bună parte dintre pluguşoarele basarabene, îndeosebi acelea care circulau, la începutul secolului trecut, în satele din Bălţi, Cetatea Albă, Hotin şi Soroca. Toate acestea au un farmec aparte, ele conservând metafore insolite, precum cea a porţilor gospodarului – poleite la ceas de sărbătoare –, a merelor de aur dăruite plugarului primordial sau a belşugului ce se revarsă peste casele alduite. Sunt texte ce incită la interpretări îndrăzneţe (magico-mitice), cu trimiteri la structurile arhaice ale datinii. Cel de-al doilea volum a apărut în anul 2008 şi se ocupă de Oraţiile după colind în spaţiul românesc intracarpatic. Piesele corpusului aduc multe argumente în favoarea vechimii şi a unităţii poeziei ritual-ceremoniale de la cumpăna anilor.

În anul 2015, profesorul Cuceu iniţiază o altă modalitate de valorizare a documentelor etnologice din arhiva reputatului său antecesor. Se bizuie pe sprijinul neprecupeţit al Mariei Cuceu, dar şi al Cosminei Timoce-Mocanu, din ce în ce mai familiarizată cu patrimoniul pe care a avut norocul să-l cerceteze. Cei trei încep să publice Corpusul răspunsurilor la chestionarele Ion Muşlea (II, IV, VII şi Şezătoarea), o colecţie fundamentală, de a cărei tipărire – într-o ediţie de-a dreptul elegantă –, se ocupă, cu mult profesionalism, Editura Mega din Cluj-Napoca. Primul volum număra 690 de pagini şi reuneşte răspunsuri din Basarabia şi nordul Bucovinei (satele româneşti de dincolo de graniţă), în vreme ce al doilea, de aproape o mie de pagini, grupează informaţiile primite din Moldova şi Bucovina.

Cele patru chestionare au fost distribuite de Muşlea după cum urmează: II (Obiceiurile de vară) în anul 1931, IV (Obiceiurile de primăvară) în 1932, VII (Calendarul poporului pe lunile octombrie – decembrie) în 1933, iar al patrulea, trimis în acelaşi an, priveşte Şezătoarea şi literatura ei. Din Moldova istorică s-au întors la Cluj o sută două răspunsuri: 49 fiind completate în satele din stânga Prutului, iar 53 în cele din partea dreaptă a râului.

Chestionarul al doilea se referă la Căluşeri, Sânziene sau Drăgaică şi obiceiurile de la seceriş (primul mănunchi de spice sau legătoarea, cununa, iepurele grâului, ultimul snop). Întrebările celui de al patrulea chestionar, optsprezece la număr, sunt distribuite astfel: patru pentru venirea primăverii, trei privitoare la pornirea plugului, două vizând focurile rituale, trei legate de ziua Sfântului Gheorghe, cinci cu trimitere la Sărbătorile de Paşti, iar ultima referitoare la credinţele, obiceiurile şi legendele ce gravitează în jurul lunilor martie, aprilie şi mai. În ce priveşte Şezătoarea, aceasta este urmărită în toată complexitatea sa. Denumiri locale, prilejuri de organizare, participanţi, locuri şi norme de desfăşurare, activităţi, petreceri etc.

Structura celor două volume este aproximativ aceeaşi. După un preambul, în care sunt cuprinse studiul introductiv semnat de Ion Cuceu, nota editorilor şi chestionarele, urmează conţinutul propriu-zis, împărţit în trei secţiuni: I. Corpusul răspunsurilor (vol. I, p. 7-346; vol. II, p. 7-426), II. Sistematica. Tipologica. Analitica. Excerpte pentru lucrări de referinţă (vol. I, p. 347-613); vol. II, p. 428-885), III. Aparatul critic (vol. I. p. 615-690; vol. II, p. 887-996). Inspiraţi de indicele tematic al arhivei întocmit de Muşlea, dar şi de fişele cumulative gândite de acesta, editorii au decis să ducă mai departe proiectul magistrului, adâncindu-l. A rezultat un instrument de lucru preţios, ce va sta la baza multora dintre cercetările etnologice viitoare.

Profund recunoscător înaintaşilor cu care s-a format, etnologul Ion Cuceu şi-a făcut o datorie de onoare din a-i cinsti aşa cum se cuvine. Pe distinsul profesor Dumitru Pop, dascălul de care a fost atât de apropiat, ar fi vrut să-l omagieze încă din timpul vieţii. N-a putut trece însă peste voinţa celui implicat care, cu multă delicateţe, i-a refuzat propunerile. I-a închinat, totuşi, o conferinţă naţională postumă, ţinută la Filiala clujeană a Academiei Române, cu numai două zile înainte de data la care ar fi împlinit 85 de ani de la naştere. Contribuţiile ştiinţifice ale participanţilor şi-au găsit locul într-un impunător volum[18], dat la iveală de Editura Mega şi cea a Fundaţiei pentru Studii Europene.

Gânduri pioase a avut şi faţă de alţi doi mentori (Ion Muşlea şi Ovidiu Bârlea), savanţi în memoria cărora a organizat un simpozion de aleasă ţinută profesională, manifestare de prestigiu ce s-a finalizat prin publicarea unei cărţi[19] pe măsura valorii celor doi învăţaţi. Pentru că mai ales de la ei a deprins rigoarea şi acribia muncii pe care a desfăşurat-o, orientarea spre interdisciplinaritate şi sobrietatea stilului ştiinţific.