Elena M. Cîmpan: Salutul care este, dar, mai ales, care nu este

      Există o tradiție a salutului, istorie mult pus, care, ca orice tradiție, în zilele noastre, a ajuns să-și piardă originile, frumusețea, în negura timpului, și păstrarea  devine parcă o stânjeneală ce aduce cu sine resemnate retrageri într-un colț al societății, de unde se vede mai bine peisajul, clar și limpede, pentru că distanța, de data aceasta prin scris, oferă o priveliște pe cât de modernă, pe atât de pestriță.

      În Antichitate, salutul este un simplu gest de ridicare a mâinii cu palma deschisă ori de strângere a mâinii, în semn de prietenie și încredere. Romanii folosesc cuvântul „ave”, întâlnit în „Ave, Caesar, morituri te salutant!” ( „Slavă ție, Cezar, muritorii te salută !” ). În Transilvania, formula des întâlnită este „servus”, un cuvânt latinesc rămas din expresia „ego servus tuus sum” ( „eu sunt servitorul tău”

    Saluturile sunt diferite: „Bonjour!”, în Franța, „Guten Tag!”, în Germania, „Merhaba!”, în Turcia, „Buon giorno!”, în Italia, „Buenos dias!”, în Spania... Mihai Eminescu salută pe oricine întâlnește cu „Trăiască nația!”, după dezvăluirea lui Theodor Ștefanelli în cartea cu „Amintiri...” Anumite categorii sociale au salutul lor, după cum minerii, „Noroc bun!”, marinarii, „Vânt din pupa!”, șoferii, „Drumuri bune!” Pe lângă saluturile de întâmpinare, există și saluturi de luat rămas bun, tot atât de diferite: „la revedere”, „Auf Wiedersehen” ( germ. ), „Au revoir” ( fr. ), „Güle güle!” ( tr. ), „Adios!” ( sp. ), „Arrivederci!” ( it. ). Pe la televiziuni, radiouri, se fac adevărate urări în frază, „Până data viitoare, aveți grijă de dumneavoastră!” Prescurtări de la saluturi sunt nenumărate, „Ciao”!, „Ola!”, ”Tschüs!” Reguli de comportament, ce presupun bune maniere, se întâlnesc și în folosirea salutului: bărbatul salută primul femeia, tânărul sau tânăra îi salută pe cei mai în vârstă, un student/ elev nu întinde mâna unui academician/ profesor, iar răspunsurile la salut sunt și ele pe măsura diversității.

     Pornind de la simplul, banalul, firescul salut, pe cale de dispariție în lumea în care trăim, ne facem o imagine asupra lumii de astăzi, oglindă a unui comportament. De multe ori, absența salutului nu e din neștiință, ci din rea voință. Cel care salută se cuvine să îl privească în ochi pe cel salutat, cu lumină, ca dovadă că salutul îi este adresat. Și răspunsul la salut este reciproc. Privirea/ privitul în altă parte nu își găsesc locul într-o adresabilitate sinceră, bazată pe respect, afecțiune, prețuire.

     Mai neplăcut decât ne-salutul este salutul sec, însoțit de un rânjet, care distanțează, nu-i apropie pe oameni. Oricât ar fi de nepotrivit, unii continuă să salute cu „bună”, în loc de „bună-ziua”, neînțelegând că englezul „hello!” nu se potrivește specificului românesc și că, de fapt, din expresia „bună dimineața” sau „bună ziua” importante sunt „dimineața” și „ziua”, ele fac diferența, nu faptul că sunt însoțite, prin salut, și de urarea sinceră de a fi bune, de a ne găsi bine în momentul respectiv și în cele ce vin. Una dintre scuzele des întâlnite pentru lipsa de timp îi revine unui concept numit „secolul vitezei”. În sfera lui intră și această realitate de astăzi, care parcă ar arăta că nu mai avem timp nici să salutăm. Mergem cu capul în pământ/ în telefon, ultra ocupați și preocupați, nu mai vedem stânga, dreapta. Așa să fie? Cu cât ești mai mut, cu atât lumea vezi mai bine? Sau e o mască a lipsei de politețe, de respect, de asertivitate ( capacitatea de a-l face pe celălalt să se simtă apreciat, „văzut” ). Aud uneori  saluturi „Hola!” sau „Ciao!”. Întorc privirea să văd cine vorbește. Sunt tineri, copii, maturi, obișnuiți parcă să spună astfel. Ca să auzi, să fii atent la exprimare, trebuie o anume sensibilitate, atenție, percepție lingvistică asupra a ceea ce se întâmplă în jur. O dată cu acestea, educate, fie în școală, fie acasă ori prin lecturi, prin călătorii, ne vom regăsi în lumea în care trăim, ne vom căuta, saluta și ne vom bucura de ferestre deschise.