Dictatura comunistă (III)

Contracararea deschisă a dominaţiei politice şi economice moscovite se petrece pentru prima dată în 1964, în Declaraţia din Aprilie a Comitetului Central al partidului prin dezvăluirea unor documente, care arată crunta exploatare economică practicată prin Sovromuri de către Uniunea Sovietică, încălcarea independenţei şi suveranităţii, despre falsa “frăţie şi prietenie sovietică”, despre agentura sovietică, despre preluarea şi continuarea de către Uniunea Sovietică a visurilor şi ideilor Rusiei Ţariste faţă de noi. Şi pentru o documentare se tipăreşte volumul unui mare dascăl comunist Karl Marx intitulat “Marx despre români”, în care se arăta, documentat, toate asupririle şi cotropirile ruseşti în Moldova şi Ţara Românească, dând de înţeles repetarea istorică de astăzi. Tot în acest an, Dej îşi permite să facă o armistie generală deţinuţilor politici, care oricum după ani şi ani de cruntă detenţie după modelul comunist, erau biologic uzaţi, psihic distruşi, socialmente compromişi prin declaraţiile date în decursul anilor unii despre alţii, săraci şi speriaţi de eliberare într-o lume nouă, necunoscută în care li s-a spus că vor fi urmăriţi pas cu pas!! Din acest moment, România devine “oaia neagră” a lagărului comunist şi Hruşciov se pregăteşte să o tundă, în ideea că îşi va reveni la culoarea (roşie) pe care o vrea pastorul de la Moscova, care a spus: “Putem tolera încercările României de a deveni independentă pe plan economic, dar dacă încearcă să iasă din Pactul de la Varşovia, atunci soldaţii noştri vor avea ultimul cuvânt”. Avertismentul era pentru toate ţările din ţarcul de la Varşovia, dar în mod special Hruşciov dorea să-i facă de petrecanie lui Gheorghe Gheorghiu Dej cât mai curând. Nu a avut timp, pentru că plecând în concediu, în octombrie 1964, i s-a comunicat că la sfârşitul concediului nu mai are ce căuta la Kremlin, locul său a fost ocupat de tovarăşul lui de drum, Leonida Brejnev, alt beţivan notoriu!! Hruşciov, care a bătut cu pantoful în pupitrul de la ONU, gest de dictator comunist infatuat, ameninţând omenirea cu dictatura comunistă purtată de tancurile şi rachetele sovietice, devenise zero. Zero Hruşciov. Aşa-s dictatorii infatuaţi, nu îşi pot pricepe efemera existenţă, nu citesc istoria, sunt doar drogaţi de puterea ei.

Gheorghe Gheorghiu Dej a avut o altă soartă. Tocmai când începuse să facă câte ceva omenesc şi bun pentru poporul român, l-a doborât un cancer, o malignitate care nu alege, mai puternică şi chinuitoare decât moartea naturală. A murit în martie 1965 şi s-a zvonit că a fost iradiat de ruşi! Faptă sau doar vorbă, românii din acele vremuri erau convinşi că ruşii sunt capabili de aşa ceva, erau deja sub dictatura lor de douăzeci de ani.

Succesorul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, până la urma-urmelor, a fost desemnat Nicolae Ceauşescu. Ion Gheorghe Maurer, care împreună cu Dej au format tandemul politicii de independenţă şi afirmare naţională prin îndepărtarea de “tovarăşii de la Kremlin”, a refuzat poziţia de prim secretar pe care însuşi Dej i-a oferit-o înaintea sfârşitului său. Prin acest refuz, automat a avut cel mai greu cuvânt în alegerea succesorului, a viitorului prim secretarului de partid.

Nicolae Ceauşescu a fost la conducerea statului român douăzeci şi cinci de ani. Istoricul Florin Constantiniu scrie despre el că avea o personalitate mai puternică decât a lui Dej, ambiţios, păstra începuturile sale de ţăran, dar, vai, avea o cultură limitată şi nu era dispus să asculte şi să înveţe!! Cu toate acestea, este clar că până în 1970 a mers disciplinat pe linia de partid pe care Ion Gheorghe Maurer şi Gheorghe Gheorghiu Dej o trasaseră deja din primăvara anului 1964, prin Declaraţia din Aprilie. Până în 1970, dictatura comunistă se înmuiase mult, partidul comunist, stăpân absolut, se transforma de la sine devenind o forţă conducătoare a ideologiei şi a construcţiei socialismului. Supra structura partidului se schimbă simţitor în folosul populaţiei, care nu mai era atât de terorizată ca pe timpul ocupaţiei sovietice. Şenilele tancurilor eliberatoare plecaseră, grupul minoritar adus de ele îşi dăduse arma antiromânească pe faţă şi a fost marginalizat, securitatea şi poliţia devenea nu numai românească, dar şi educată, renunţând la brutalitatea iniţială. Învăţământul şi cultura făceau loc personalităţilor şi faptelor naţionale în locul celor ruseşti şi sovietice care din 1944 până în 1964 ne-au umbrit şi umilit.

Nicolae Ceauşescu a fost, spune istoricul “un obsedat al independenţei”. Are dreptate. Citind acum, cei douăzeci şi cinci de ani ai activităţii sale ca şef al statului român, am descoperit că obsesia independenţei faţă de imperialismul sovietic a stat la baza deciziilor sale politice şi economice de la început până la sfârşit. Istoricii însă nu au menţionat pentru posteritate ceva deosebit de semnificativ. Am să încerc eu, un medic contemporan cu el, un observator al societăţii şi cititor de istorie, un critic al lui până în 1990, după care, nu mă puteam comporta ca un măgar care dă o copită unui leu mort.

(Va urma)

Corneliu Florea