Din nou în satul tatălui meu

Formularea din titlu, recunosc, ar avea un puseu de revendicare. Și încă în dublă ipostază, prin acest „al meu” – așadar, tată și satul Dumbrăvița.
În săptămâna Luminației, mi-am zis nu numai să urc dealul la mormintele părinților mei, dar să merg și acolo, unde, de asemenea, îl găsesc pe tatăl meu. Acolo, unde ar fi cel mai potrivit pentru postura mea: la școală, unde mai în fiecare an mă duc și nu oricum.
De data aceasta, aveam un geamantan burdușit cu blocuri de desen, truse de creioane și creioane colorate, mape cu toate cele de trebuință pentru orele de geometrie.
Am găsit o clădire a școlii aproape gata renovată. Exteriorul, sălile de clasă emană prospețime, cum, de altfel, și chipurile școlarilor. Am avut și plăcuta surpriză ca, alături de directoarea școlii – Mariana Păltinean – să mai găsesc încă o fostă elevă de a mea (absolventă a Colegiului Național „Petru Rareș” Beclean), acum profesoară de limba și literatura română – Larisa Beudean.
Mi s-a acordat apoi favoarea de a vorbi elevilor din clasele mai mari pe o temă trăită recent de mine, după un turneu pe traseul Iași-Cahul-Ismail-Odessa: școlile românești de dinafara granițelor țării noastre și soarta limbii române în cele trei teritorii locuite de români, cuprinse abuziv în statul ucrainean.
Am remarcat încă ceva (o confirmare): Dumbrăvița nu mai este un sat la capăt de lume, aceasta, după felul în care arată locuințele, clădirile de folos public, străzile (care, prin asfaltare și grijă, nu mai sânt… ulițe). Mi s-a spus că acest chip primenit se datorează și atenției constante ce o acordă localității Primăria comunei Spermezeu (deci, consiliul comunal și primarul Sorin Hognogi).
Cum un băiat m-a întrebat (așa i-a venit lui) ce limbi străine cunosc, i-am răspuns în consecință, dar mi-a trezit și dorința să le vorbesc despre limba latină (mama limbilor neoromanice) și i-am învățat despre sensurile și rostul expresiei „Carpe diem!” Ca să am apoi plăcuta surpriză, la plecare, să aud din curtea școlii glasuri adresându-mi-se, în loc de „La revedere”, cu expresia „Carpe diem!” Iar la grădiniță am avut parte de un ciripit înduioșător și un dans în cerc cântat pe un text de „Ursul doarme”. Presupun că nu s-au referit la mine…