Cornel Cotuțiu: Durata unui rest

          Acum 4o de ani am descoperit următoarele versuri ale faimosului poet rus Tvardovsky (copiate îndată în jurnalul meu și transcrise aici, acum, cu dorința de a stârni și altora o anume stare de suflet):

     „Nu mai am timp să-mi bat joc de mine însumi / Să mă tulbur în zadar și să sufăr pentru nimic / Trebuie să lupt aprig pentru a învinge răul / Caietul și penița abandonate mă așteaptă/

     Timpul s-a scurs. Nu mai am vreme pentru necazuri / Îmi rămâne doar timpul necesar pentru lucru / Răgazurile puține, ah, sunt minunate răgazuri / Atunci când pe lume nu ne mai rămân altele date.”

     Multora, ne rămâne să cumpănim prioritățile verbelor A FI, A FACE și A STA, aceasta, în funcție de răgazurile rămase.

     Pe cel de-al treilea verb din enumerarea mea - „a sta” - îl prețuiesc atunci când stau să-mi amintesc ceva de mai demult Și nu de puține ori cuvântul îmi este stârnit când mă întâlnesc cu foști elevi de-ai mei, mai ales cu cei cărora le-am fost diriginte și sunt salutat cu latinescul „Carpe diem !” (e o recunoaștere că le-a plăcut latina petrecută la clasă cu mine) sau „Salut un Vărsător” (așa convenisem cu absolvenții ultimei clase cu profil de filologie, pe care am avut-o înainte de pensionare).

     Deși liceeni în prag de maturitate, le plăceau imboldurile mele spre ludic. De felul următor: Anunțam clasa, la sfârșitul unui capitol, că peste două săptămâni se vor supune unu test pregătit de ei. În ziua respectivă, veneau la oră cu o fișă ce cuprindea 10 întrebări. Le luam și bifam câteva dintre ele - de la două la cinci - iar în ziua următoare răspundeau la cele solicitate de mine. Era o clasă foarte bună și majoritatea avea de tratat două întrebări, ceea ce, finalmente, însemna nota maximă.

     Le plăcea, de asemenea, jocul relației zodia „Vărsător”- literatură, moment săvârșit după încheierea mediei trimestriale. Mi-era o mirare dragă să-i aud - elevi de 17 sau 18 ani - cerându-mi în cor: „Domnu diriginte, „Vărsătorul” ! Era un tipic: Eu întrebam clasa: „Ce personalitate din literatură s-a născut în 30 ianuarie?” Și clasa, cu glas plin, voios, răsundea: „Ion Luca Caragiale !” Eu: „Ce mare prozator s-a născut la 1 februarie?” Clasa, în cor voios (dar și cu un fel de mărturisire a plăcerii jocului): „Nicolae Breban !” Eu: „Ce mare personalitate s-a născut pe 15 februarie ?” Clasa: „Titu Maiorescu!” - după care se isca o clipă a așteptării, căci urma ca eu să continui: „Și?...” Clasa, exuberant, ca o deconspirare: „...Și Cornel Cotuțiu!”

     Simțeam, de fiecare dată, că doresc această asociere, fie doar zodiacală.

     Așa încât „Salut un Vărsător !” îmi stârnește un puseu al duratei și nu un crâmpei al restului; o stare de... medie trimestrială.