Cornel Cotuțiu: Generozitatea unor cuvinte

     Găsesc într-o carte de însemnări jurnaliere a moldoveanului Constantin Clisu o afirmație tulburătoare: „Mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai petrecut prin atâtea!”

     E o exclamație a unei venerabile românce ajunsă în preeria canadiană în perioada interbelică. După ce înșiră împrejurările deloc prospere ale vieții ei, iată, finalmente, ce-i declară scriitorului.

     Mi-a atras atenția verbul „a petrece”, căci mi-am amintit de un eseu al lui Constantin Noica; el situează acest verb pe un alt palier semantic decât înțelesul obișnuit omului de rând: „a petrece”, adică a chefui, a te distra stimulat de alcool, a avea parte de zile trăite spre satisfacția trupului.

     „A petrece”, spune Noica, e sinonim cu „a trăi”, „a fi”, „ a exista profund sufletește și spiritual”. Apropo de faimosul vers eminescian „Norocul vă petrece”.

                                                                          *

     Tam-nisam, întrun episod de  relaxare, mi-a venit să deschid, la întâmplare, dicționarul limbii române. Imensul volum mi-a oferit pagini la litera „i”. Și mi-au atras atenția cuvinte născute cu prefixul „im” și „in”. S-a iscat o ciudățenie care m-a îndemnat să le culeg pe o fișă: imatur, imbecil, impardonabil, impostor, impotent, incapabil, indecent, indiferent, incult, insensibil.

     În primul moment, m-a intrigat o anume motivație a apropierii, a situării lor în definirea unei componente a comportamentului civic. Am găsit dezlegarea, căci tocmai citisem într-o revistă de rebus o anecdotă. Cică: Este vreo deosebire între un parlamentar și un cartof? Răspuns: Da, cartoful poate fi cultivat...

     Ei bine, cuvintele extrase din dicționar am considerat că alcătuiesc „calități” din comportamentul multor guvernanți ai noștri, datorate lipsei de educație, nivelului precar de cultură, vocației de mahala a acestor inși situați în fruntea nevinovată și incredibil de răbdătoare a țării noastre.

                                                                      *

     Revin (în sensul că am mai notat undeva) asupra întrebării „Ce faci?”. O găsesc a fi un tic jenant, ridicol chiar. Încât, îmi pregătisem un răspuns pentru prima ocazie când, pe stradă, la telefon, va fi să fiu abordat astfel.

     Și chiar am fost întâmpinat astfel, în magazinul alimentar de lângă blocul meu. Mă aflam pe culoarul dintre rafturi, tocmai luam un pachet cu napolitane; el pipăia o poliță cu deodorant pentru WC. Eu: „Să-ți recomand eu care e mai eficient dintre obiectele astea care sperie rahatul?” El: „Hă, hă! Ce faci ?” Eu: „Îmi perfecțonez tehnica scoaterii degetului din nas.” El insistă: „Chiar, ce mai faci?” Eu (cu o... istețime iscată subit, căci pe amic realmente nu-l interesa de mine, dincolo de rostirea unui tic): „Ce fac? Aștept, din moment în moment, să fiu arestat, fiindcă tocmai omor timpul.”

                                                                 *

     Dacă anecdotele sunt iscate de fapte recente socio-politico-administrative, noi păstrăm o amplă panoplie privitoare la comportamentul nostru diurn, pretabile multor conjuncturi moral-civice. Dar nu o dată plăcut ironice:

* „Ce poți face astăzi, nu știu dacă ajungi să faci și mâine.”

* „Cumva o fi, că niciodată n-a fost să nu fie nicicum.”

* „De o înăcri, o înăcri, de nu, ș-aș-om horpoti.”

* „Lasă-mă să nu te las.”

* „Cine se scoală de dimineață, n-are importanță.”

* „Dacă tăceai, filozof în spital n-ajungeai.”

     Aceste variante ale zicerilor consacrate au o vădită intenție parodică, în nici un caz răutăcioasă.

                                                                            Cornel Cotuțiu