Fotbalistul... Eminescu

În chiar ziua aniversară a Geniului nostru Național, am avut parte de - ceea ce în popor se spune - „una caldă una rece”.
Tocmai de ziua lui Eminescu, am fost binecuvântat cu un mesaj de la Domnia Sa Ioan-Aurel Pop. Cu o săptămână în urmă am îndrăznit să-i trimit un plic cu două cărți semnate de mine. Și, iată, Președintele Academiei Române răspunde prompt unui purtător de condei de pe Someșul Mare, confirmând primirea cărților, mulțumindu-mi pentru atenție, felicitându-mă și urându-mi cele știute pentru un an nou.
Nu mi-e atât de mult să-mi fac publică bucuria, cât să-mi exprim admirația pentru un om care, situat într-o așa demnitate națională, își păstrează în continuare (acolo, printre Mitici) caracterul, bunul simț, condescendența pentru cei din preajmă, bunătatea de a se considera egal cu semenii săi, care trebuie să fie luați în seamă, indiferent unde s-ar afla în arealul nostru cultural.
Peste câtva timp de la mesaj, am ieșit în oraș, pentru obișnuita mea cafea de local (asta chiar dacă îmi preparasem deja și acasă), pentru mine, un tic diurn de a sta într-un colț de cofetărie și a descifra integrame, asta mai cu seamă acum, căci tocmai îmi cumpărasem o revistă proaspătă, iar pe coperta ei, în mijlocul unui careu rebusistic, redactorii publicației au tipărit cunoscutul portret al lui Mihai Eminescu.
Acolo unde mă duc, personalul mă știe, încât cel mai adesea, dialogul nostru e același: „Și și?” - mă întreabă persoana de la tejghea, iar eu: „Și și.” Adică o cafea și un ceai. Acum, de când cu pandemia, după zilele acelea de stare de urgență, localul e deschis, iar când intru, ne amuzăm cu un anume fel de a ne saluta, coborâm de pe nas masca, încât să ni se vadă zâmbetul de întâmpinare.
După ce m-am așezat, nu a durat mult așeptarea și domnișoara (vreo 20 de ani?) vine cu ceștile. Și ce impuls al jocului îmi vine: Îi arăt revista și o întreb, arătându-i figura de pe copertă: „Știi la ce echipă joacă fotbalistul ăsta?” Ea se uită, cumva nedumerită, și clătinând din cap, îmi răspunde, cu un fel de jenă, că nu știe.
Am rămas perplex la o așa reacție, dar m-am gândit că mi-a intuit jocul și a procedat în consecință. Și totuși... Dorind să mă edific, la plecare, plătind consumația, am deschis revista la o pagină unde este o altă fotografie a poetului (din cele 4, care au rămas pentru eternitate). Și, arătându-i-o, am întrebat-o: „Dar pe ăsta știi la ce club joacă?” Ea, acum hotărâtă: „Dom profesor, zău, nu mă pricep la fotbal!”
N-am întrebat-o unde a făcut liceul, căci eram consternat de această probă de incultură, eram stupefiat că undeva se face o așa școală, încât tânărul să nu recunoască figura inconfundabilă a marelui nostru poet. I-am întins o bancnotă: „E din partea fotbalistului Eminescu...”
Amărât, în drum spre casă, am intrat într-un magazin alimentar, să-mi iau o pâine. Aici, de asemenea, mă cunosc cu personalul de serviciu, de multă vreme. Și Michiduță îmi dă un ghiont. La casierie, o doamnă, a cărei fiică îmi fusese elevă și terminase liceul anul trecut.
Am pus la cale același joc al dialogului, precum precedentul, și reacția femeii a fost aceeași, nu-l cunoștea pe Eminescu! Am întrebat-o de Băsescu și nu știa dacă a fost jucător cu mingea, dar știa că fusese marinar...
M-am întors acasă, creând în sinea mea scuze celui pe care, tocmai de ziua lui, l-am târât în asemenea context al nebănuitei ignoranțe.