Acum, cinci

* Invitat fiind la ampla acțiune „Anul editorial 2016; carte și presă clujeană, ediția XI”(dar desfășurată la început de 2018), mi-am zis să mă îmbrac în consecință, deci, cămașă, costum, cravată. Numai că, ajuns la sediul filialei „Traian Brad” a Bibliotecii județene, îndată ce m-au văzut amicii, au început să se amuze: „Domnule, faci campanie electorală unui partid defunct?!” Eu, total nedumerit. „Păi, portocaliul cămășii tale fusese și simbolul pentru alegerile care ne-au nenorocit cu Băsescu la președinția României!... Ha-ha!”
Da, mi-am amintit de simbolul acestei culori pentru campania aceea. Cu toată punga mea de pensionar, voiam să intru în vreun magazin și să-mi cumpăr o cămașă, o bluză, orice și să scap de portocaliul acesta. Însă… eram așteptat la microfon.
* În aceeași zi, pe întuneric, am ajuns acasă; cu trenul, desigur. Am luat-o pe cunoscuta și cântata Alee a Gării. Eram foarte obosit, avusesem o noapte zdrențuită, apoi cele două drumuri cu bătrânicioasele noastre trenuri personale (un melc de excepție ar fi capabil să le întreacă în viteză). Dar, pe alee, nici țipenie de om, încât am luat-o la pas de… melc, gustând un pic de tihnă. Doar că, la un moment dat, în spatele meu au apărut acele bocănituri de tocuri înalte și aruncate vârtos pe asfalt: Boc! Boc!...Simțeam că mă pocnesc în creier.
Pe la mijlocul străzii, m-am oprit, m-am întors și am așteptat ca persoana să se apropie; mi-am dat seama că n-o cunosc pe doamnă. Ajunsă în dreptul meu, am salutat-o și am întrebat-o: „Vă spune ceva numele Boc?” Ea: „O, da! Fostul premier și acum primar al Clujului.” „Eu: „Așa e. Dar nu înțeleg de ce îi mai faceți campanie electorală. E tardiv, e inutil.” „Nu înțeleg. Cum așa?” „Tocurile d-voastră fac tot timpul „boc, boc!” – Ca un fel de chemare la vot…” Am avut noroc că femeia avea simțul umorului. Altfel, cine știe ce răsteală mi-ar fi trântit sau o grimasă, de să-mi piară pofta de viață…
* Eu sunt mulțumit pentru că acum în fruntea guvernului se află o femeie. Cu atât mai mult, că sunt câteva ministere conduse tot de femei (ca niciodată atâtea!). Dintotdeauna am avut încredere în doamnele cu putere de decizie. Sunt mai calculate decât purtătorii de izmene, cu mai multă putere de discernământ, mai persuasive.
Și știu să vorbească românește! Sunt câțiva miniștri bărbați încadrabili, fără ezitare, la categoria descalificantă de „pamblică.” Da, până acolo am ajuns în guvernare, la categoria unică, internațională: „miniștri de pamblică.”
* Dacă tot veni vorba de schingiuirea limbii române, chiar aseară, la un post de radio, doi comentatori (redactori sau ce-or fi fost) ne murdăreau limba națională astfel: „S-a cauzat din cauza…”; „Ulterior, în același timp…”; „Cartea de muncă era fictivă în mâna lui…”
Ah! Caragiale…
* Mai zilele trecute, mă aflam cu un amic într-o cafenea. Dintr-o pricină solemnă, începuse să se transmită la radioul localului imnul nostru național.
Eu: „Îmi place inclusiv pentru că textul aparține unui om care a plecat din zona noastră.”
Celălalt: „Mde!...” Eu: „Ce vrea să însemne asta?!”
El: „Deșteaptă-te, române!” „Tocmai!” El: „Da, s-au deșteptat, să tâlhărească țara, să escrocheze, să mintă în public, să falsifice acte, documente, istoria chiar, să ticăloșească, să ucidă, să abuzeze de copii, de femei, să se mitocănească, să chiorască în postura de șefi.”
”Stai, stai! Asta, așa,câțiva.”
El: „Poate voiai să spui: Nu puțini.”
Mă pregăteam să găsesc o replică, însă, de la radio, crainicul anunța cu o voce plină: „O știre bombă! În Parlamentul României…”