Distopiile lui Horațiu Mălăele

În literatură, se pot întâmpla orice fel de lucruri, mai mult sau mai puțin plauzibile; depinde cât de dibaci este autorul, dacă are acel simț rafinat al esteticului pentru a reda „primatul posibilului asupra realului”, cum se exprima Noica, și dacă reușește să seducă lectorul, transfigurând realitatea în cuvânt. De obicei, când ajungi la capătul vieții, la vârsta senectuții înțelepte, nu mai ții cont de inhibiții, prudență sau trac, spui lucrurilor pe nume, detașat, cu curaj, lași în urmă cenușa iluziilor ireversibile, chiar dacă nu ești bărbatul proaspăt și plin de elan de altădată, cu alte cuvinte trăiești forța magică și ritualică a vieții cu un hybris mult mai vizibil.
În cartea despre care facem vorbire mai la vale, Tristețea ploilor de Horațiu Mălăele, apărută la editura Bookzone (București, 2024), un om al străzii îi vinde autorului un casetofon și patru casete „care miroseau violent a pubelă”, acestuia fiindu-i, totuși, lesne s-o scrie, transcriind de pe benzile magnetice povestea lui Titu Caius Rogalski-Oder, „un titan al ratării, un cheag de sânge inutil, o scroafă multiseculară” cum se caracterizează el însuși. Omul acesta este născut în 6 octombrie 1920 și are acum vârsta de 104 ani, însă este de o luciditate nemaiîntâlnită, suferind rar de tulburări anxioase. Nu are televizor, telefon clasic sau mobil, toate astea fiind pentru el o „formă de manipulare și control”. Caius nu este un personaj care își ascunde amintirile, indiferent în ce poziție ridicolă l-ar surprinde. „Cartea, zice autorul, nu-și propune să stârnească nici compasiune, nici repulsie și cu atât mai puțin admirație”. Dar să trecem peste asta, fiindcă nu este chiar așa. Părinții l-au părăsit într-un coș la ușa unei surdomute, Rada Odor, poreclită Apa, are o copilărie „confuză”, „fără contur”, timp de șapte ani. De el s-a ocupat mai mult o soră de-a dânsei, care i-a dat și numele de Titu și care, din păcate, a murit de gripă spaniolă. În pofida bolilor copilăriei, a crezut permanent că este „predestinat, lăsând totul la voia întâmplării”. Rada a murit când băiatul avea șase ani și ceva, acesta ajungând la Ploiești, la un orfelinat împreună cu alți 18 copii orfani de război, unde face cunoștință cu păduchii, viermii, gândacii, uniforma, bocancii, bucătăresele tâmpite, urâte și grase, hoția, beția, bătaia, violul, dizenteria, scarlatina, holera, lepra, blenoragia, curvele și negustorii de curve, toate astea și fiindcă era „dedat viciului curiozității”. Urmează doi ani la Institutul de Reeducare a Minorilor din București și patru ani la Școala de Arte și Meserii din Oradea, „trecut prin cele mai înspăimântătoare experiențe”. Cu o experiență de viață atât de bogată, în 1937, pleacă la Paris, însoțit de Amina Samara și amicul său Alecu Bellu, care, după circa un an, se va retrage pe Muntele Athos la schitul românesc Prodromu. În capitala Franței, făce portrete celor care doreau și frecventează bordelurile clandestine, unele luxoase, altele primitive, „unde se petreceau lucruri de nespus”, combinând „munca și desfrâul într-un mod cât mai organizat”. Pentru el, viața nu este ca un râu care curge lin de la izvor până la vărsare, mai are și coborâșuri, și suișuri, și întoarceri sau staționări.
Anul 1938 îl găsește tot la Paris, trăind în concubinaj cu Amina într-un studio din Montmartre. Au două flori care poartă denumirea de Iris și Isadora, și două samovare imense, unul decorativ și celălalt productiv, numite Boris și Ivan. Stăpân pe mijloacele epice, povestitorul reînvie atmosfera culturală a Parisului anilor 1938 și 1939. Cunoaște o mulțime de pictori în vogă (inclusiv pictorul român Theodor Pallady), scriitori expresioniști și suprarealiști, muzicieni, colecționari, deși lumea se pregătea de război. Se întâlnește cu Gertrude Stein, susținătoarea intelectuală și financiară a avangardei culturale pariziene și petrece, fără remușcări, șapte zile cu harpista Lotte Van Dijk. Au loc și miracole; Leopold Roller se îmbracă în clovn cu „o imensă coadă de păun”, care ține în mâini o sferă „strălucitoare și incandescentă”, după care se umflă și zboară spre Bonn; iată cum își argumentează ținuta: „Dragul meu prieten, nefiind luat în serios, costumul îmi oferă libertatea de a fi folositor și creativ fără constrângerile lumești, coada de păun este simbolul solar al frumuseții, gloriei, înțelepciunii și nemuririi, iar sfera este o particulă a energiei divine, o mică scânteie a cunoașterii sacre”. Ceea ce nu se spune este că păunul are cele mai urâte picioare dintre zburătoare, în pofida frumuseții penajului său. Apoi, să nu uităm că bufonul este simbolul libertății de expresie într-un regim tiranic.
Amina se îmbolnăvește, la spital este vegheată de Caius până se însănătoșește, dar trebuie examinată de un medic specialist, fapt pentru care vor pleca la Praga pentru a fi consultată de medicul Viktor Frankl. La întoarcere, la granița austro-elvețiană, controlată de nemți, are loc o explozie, iar Caius este înghițit de o lumină solară imensă, intrând în comă profundă timp de 72 de ani, perioadă în care va fi internat 9 ani într-un spital francez, apoi în clinica „Amina Samara”, fiindcă, între timp, devotata Amina devenise medic și își înființase propria clinică, avându-l sub supraveghere până când va trece pragul veșniciei, moartea făcând parte din destinul fiecăruia. După un an și două luni, de la trezirea din comă, oasele fiindu-i înțepenite, a reușit să meargă, dar se găsea într-o jalnică stare de neputință și sfâșietoare singurătate. Fumează trabuc, iar fumul acestuia „șterge conturul realității”, și bea ayahuasaca, „fiertura păgânilor, care deschide porțile trecutului”, trecut povestit sub forma unor amintiri pe cele patru casete vândute autorului, deoarece ele, amintirile sau rememorarea de fapte, oameni și locuri „rămân singura noastră avere statornică”. Se pot fac multe speculații pe seama celor relatate, inclusiv ale aromelor livrești date de poemele introduse cu parcimonie sau povestea preafrumoasei Didona, glorioasa regină a Cartaginei, cea care și-a dat foc „în fața tembelului rege Iarbos și a poporului cartaginez”.
Cartea aceasta are de toate: diegeză, erotisme (a se vedea relația dintre Caius și Amina), descriere (personajele sunt creionate din câteva trăsături de condei, se știe, Horațiu Mălăele este și un talentat caricaturist, pătrunde în intimitatea lor și fraternizează cu ele), stârnește compasiune chiar dacă scriitorul respinge acest simțământ, în plus are și savoare, și parfum de epocă, ceea ce te provoacă la o lectură reconfortantă nebănuită