Doi scriitori reprezentativi ai literaturii actuale (Olimpiu Nuşfelean şi Ioan Pintea), „terorizaţi” de criticul Andrei Moldovan

Am primit recent două reviste de cultură din Ardeal: „Tribuna” (nr. 247 /2012) şi „Vatra” (nr. 10-11/2012). Pe care s-o răsfoiesc mai întâi? Nu mă pot decide. Dau cu banul. Iese „Vatra”. Dar îmi vine greu, foarte greu să aleg un titlu, căci aproape toate au deschidere, toate ar merita întâietate, şi-atunci, mă opresc la „ai noştri”. Andrei Moldovan: „Sub «teroarea» spiritului”. O cronică a recentului volum de poezie „Spiritul sau strigătul” de Olimpiu Nuşfelean, apărut în colecţia „Opera omnia”. Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova, 2012. Volumul în cauză este o antologie de autor, deci se poate spune că autorul a inclus în acest volum ceea ce are el mai bun în materie de poezie. E vorba, dacă nu mă înşel, de vreo patru volume de versuri, la care Andrei Moldovan face referire pe parcursul celor două pagini şi jumătate pe câte se întinde cronica sa. Nu intrăm în detalii, dar vă spunem că e vorba de o analiză obiectivă, ″la rece", cum se zice, în care sunt evidenţiate atât minusurile cât şi plusurile creaţiei poetice a lui Olimpiu Nuşfelean (în egală măsură prozator şi eseist), dar şi constatarea că: „Poetul face parte dintre acei creatori care, pe un fond cultural bine aşezat, explorează şi exploatează potenţialul expresiv al limbii române, cu vădit rafinament. […] Mai mult, scriitorul îşi edifică un sistem propriu de simboluri – nu bazat pe elemente intuitive, ci pe efort intelectual – după model barbican [..]” E adevărat, am zice şi noi, că, de la un volum la altul, poemele lui Olimpiu Nuşfelean au câştigat în profunzime şi rafinament.
Andrei Moldovan este prezent şi în numărul amintit mai sus al revistei „Tribuna”. Tot cu o cronică literară: „Lăstarii de celuloid”. Cel „terorizat” (pe aproape două pagini, mari şi late, de revistă!) fiind, de data aceasta, Ioan Pintea, autorul recentului volum „Proximităţi şi mărturisiri. Jurnal”, Editura Cartea Românească, 2012. Ceea ce i se pare ciudat lui Andrei Moldovan este că, deşi intitulat „Jurnal”, volumului „îi lipseşte unul dintre cele mai elementare componente ale oricărui jurnal: reperele cronologice. Apoi, că are o structură care ar putea fi orice, dar nu operă memorialistică”. Şi ceva mai la vale: „Autorul […] îşi alcătuieşte cartea pe baza unei structuri mai ambiţioase, solide, dar exprimate cu subtilitate şi rafinament, pentru că notele şi cugetările sale nu sunt fragmente întâmplătoare. Nu e greu să observăm că există un personaj – nu greşesc numindu-l astfel - care revine cu insistenţă în paginile pseudojurnalului menit să joace un rol important nu doar în economia cărţii ci şi în conturarea profilului intelectual al scriitorului ce se află dincolo de text. Mă refer la Nicolae Steinhardt, autorul Jurnalului fericirii, evreul devenit creştin şi, mai mult, călugăr ortodox la Rohia. Fără a diminua cu ceva relaţia apropiată care a existat între tânărul Pintea şi monahul Nicolae, dimpotrivă, vom spune că Steinhardt este maestrul ideal, suficient de creştin pentru a-i oferi preotului Ioan Pintea ocazia unor aprofundate meditaţii teologice, suficient de evreu şi înţelept care să-i ofere cugetătorului prilejul să depăşească adesea, prin interpretare, hotarele teologiei, cum vom avea prilejul să remarcăm, suficient de eretic şi imprevizibil alteori pentru a da satisfacţie şi poetului. Este personajul pe care autorul Proximităţilor construieşte – ştiu că lui i-ar fi plăcut să spun „zideşte”-, edifică o fiinţă spirituală şi spiritualizată, se caută şi se regăseşte pe sine – atenţie! – într-un efort creator. […]. Prezenţa sa (a lui N. Steinhardt, n. n.) este atât de vie şi de neînlăturat, încât uneori ai impresia că lipsa lui ar preface realitatea evocată în fum”.
Doamne, e atât de frumoasă şi de adevărată această cronică, încât ar merita citată în întregime. Dar fiindcă asta nu se poate, mai reproduc, în încheiere, doar următorul citat: „Problema esenţială a cărţii, din perspectiva autorului, este zidirea sa în timp, între părintele Nicolae şi Andrei (fiul lui Ioan Pintea, n. n.), într-un timp care oscilează între durabilitate şi efemer, dar durabilitatea este a zeilor, iar efemerul rămâne să marcheze fiinţa omenească.”