Domnul Popescu, precum domnul Maiorescu… (1)

Vreau să vă spun ce păţanie a trăit dom’ Popescu, dar mai întâi vă voi spune despre domnul Titu Maiorescu. Da, marele critic literar şi om politic, profesor universsitar la 22 de ani, rector la 25 de ani, ministru la 32 şi apoi prim-ministru de vreo două ori. El, acela care mergând la studii laViena la „Institutum Teresianum” unde erau primiţi numai fiii de nobili şi ai marii burghezii austriece, îşi notase într-un caiet intim:”O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce poate un copil de ţaran român.” Nu era el copil de ţăran, fiindcă tac-su era învăţător, dar, mă rog. Şi a fost premiant în toţi cei cinci ani de studiu, depăşindu-i pe toţi şi trezind admiraţia profesorilor. Muncea cu o înverşunare grozavă. Se culca târziu, adormind cu cartea în mână şi se scula înainte de a răsări soarele, pe la cinci. Adică învăţa pe rupte, cu o voinţă şi putere neobişnuite. Un aşa exemplu merită să-l dăm copiilor noştri elevi de şcoală. Dar asta-i altă poveste, nu?

Titu Maioresc s-a căsătorit după ce se realizase profesional la Universitatea din Iaşi (prof. universitar) şi Dumnezeu i-a dăruit o femeie foarte frumasă şi încă dăruită cu multe calităţi: blândă, cuminte, credincioasă lui Dumnezeu şi soţului ei, într-un cuvânt, o fiinţă minunată.O chema frumos, cu nume roman-Livia (ca pe soţia împăratului Octavian Augustus) Dar… potrivnicul nu doarme!

Titu s-a plictisit pasămite de atâtea calităţi, fiindcă vezi-Doamne, ţi se acreşte de atâta bine. Că domnu era cam fustangiu. Şi încă mare.Veronica Micle, şcolăriţă de 14 ani depusese mărturie că l-ar fi văzut într-o situaţie compromiţtoare cu o pedagogă de la Institutlu pension pentru fete din Iaşi (ceea ce l-a supărat foc!). Fata, naivă poate pe atunci, nu spusese decât ceea ce văzuse.Mă rog, fustangiu. Dumnezeu a vrut însă să-l vindece. Şi l-a bătut Dumnezeu cu… iubire. Că aşa se termină tragedia ”Romeo şi Julieta” a lui Shakespeare, unde, în faţa trupurilor celor doi tineri ce s-au sinucis printr-un şir de erori, mai marele cetăţii Veronei le zice celor două familii ce se urau prosteşte:

„-Hei, Capulet! Hei, Monntagu!

Ce ziceţi voia acum duşmani de moarte?

Vedeţi ce greu blestem pe ura voastră zace?,

Cum Dumnezeu vă bate prin iubire?”

Aşadar, sătul de atâta blândeţe şi de lacrimile ei şi de răbdarea ei creştină, dom’ Titu a divorţat şi s-a căsătorit cu o alta. Un chip prelung şi bărbie ascuţită, buze subţiri, ce indică încrâncenare… hai că nu v-o mai descriu, spunăndu-vă numai atât, că era chiar urătă şi-ţi vine să zici:”Ce prostie aţi făcut domnu ministru! Halal!” Şi pe deasupra era geloasă trăznet şi o tirană straşnică. Cu un cuvânt…, o năpastă. Când îl căutau unele studente, era obligat să ţină uşa întredeschisă, ca să audă soaţa şi apoi să-i ia la puricat fiecare vorbă:”De ce-ai zis aşa? Ce-i cu fata asta? Umblă după tine în mod sigur!” El că nu…

Femeia aceasta urâţică, tiranică, cicălitoare, geloasă, redusă destul, l-a pus la punct pe Maiorescu pe încetul şi l-a vindecat de boala umblării după fuste. Cum s-ar zice….s-a săturat de frumuseţe şi democraţie şi a căzut sub tiranie. Că de nu grijim noi darurile ce ni le hărăzeşte Dumnezeu, ni le ia înapoi şi ne pune jug pe grumaji după răutatea sau chiar prostia noastră.

Iertat să-mi fie că o spun…am văzut de atâtea ori bărbaţi cu soţii atât de frumoase şi ei umblau după nişte urâte, care nici nu ar trebui să le spele pe picioare pe soaţele lor. Şi m-am întristat fiindcă umblă-vorba unui udemerist cuminte- după sandwiciuri, când acasă au friptură. Dar fiindcă am povestit azi prea mult, lăsăm despre domnul Popescu, „pe mâine doară!”- cum zicea Caragiale...