Duiliu Zamfirescu, o sută de ani de la moarte

          Anul acesta se împlinesc o sută de ani de la trecerea la Domnul a prozatorului, poetului, publicistului, diplomatului și academicianului Duiliu Zamfirescu, născut în anul 1858. Părinții săi formau o redutabilă familie intelectuală, tatăl său, aparținând lumii negustorești, făcuse studii superioare și cunoștea patru limbi străine, iar mama sa cultiva în familie gustul pentru muzică și literatură.

          Scriitorul Duiliu Zamfirescu este cel mai tipic reprezentant al celei de-a doua generații junimiste, el debutează cu primul volum de poezii și nuvele ,,Fără titlu” în anul 1883, tocmai când Eminescu și Creangă își terminau activitatea scriitoricească. În poeziile acestea Zamfirescu are accente byroniene, apoi se orientează spre un ,,clasicism” asemănător cu acela al lui Vasile Alecsandri din ,,Rodica”, senzualitate dulceagă, poeziile au un aspect grațios, ușoară preocupare care ia corp, fără mitologie, în fumul alb al prafului Bărăganului, sunt de fapt niște pasteluri de câmp în stilul Eliade și Alecsandri. ,,Când dimineața se ivește/Din al văzduhurilor fund,/Tot câmpul parcă-ntinerește,/Iar deșteptată de pe prund,/Cireada satului pornește.”Zamfirescu se apropie, în viziunile sale, mai mult de Alecsandri și Coșbuc, iar Eminescu îl obsedează în ,,Fiica Haosului.” Printre altele mai are un poem eroic de 750 de versuri ,,Miriță”, 1910 și volumul de poezii ,,Pe marea Neagră”, cu câteva piese care rămân. Primele versuri, adevăratul său debut, aparțin poemei romantice ,,Levante și Calavryta”, 1880, în ,,Literatorul”, revistă unde publică mult până în 1882. Primul volum al lui Zamfirescu, ,,Fără titlu. Poeme și nuvele”, 1883, este urmat de romanul ,,În fața vieții”, 1884. Colaborează la ,,Convorbiri literare” și are bune relații cu Junimea și Titu Maiorescu. Din 1887 începe o carieră diplomatică care durează douăzeci de ani, la Roma, Atena, Bruxelles, face multe călătorii. În perioada cât a stat în Italia, 1893-1900, scrie mult, apar volumele de versuri ,,Alte orizonturi”, 1894, ,,Imnuri păgâne”, 1897, ,,Poezii nouă”, 1899 și prozele ,,Novele”, 1888, ,,Novele romane”, 1896. Apar și romane, ,,Un drum greșit”, 1888, ,,Lume nouă și lume veche”, 1895, și cele mai valoroase cărți din ,,Ciclul Comăneștenilor” și anume ,,Viața la țară, Tănase Scatiul, În război”, publicate mai întâi în ,,Convorbiri literare”, 1895-1897, apoi în volume, 1898, 1907, 1902. Duiliu Zamfirescu are și o licență în Drept, iar în finalul vieții este ales vicepreședinte al Academiei Române, 1918 și președinte al Camerei Deputaților, 1920-1922.

          Poezia de la începuturi a lui Duiliu Zamfirescu poartă accente din Eminescu, Macedonski, Bolintineanu, se văd lecturile sale din Byron, Lamartine, Hugo, Musset, fără a se confunda cu modelele, vedem transcrierea lirică a unui zbucium sufletesc bine interiorizat marcat de întrebări existențiale, poezia luiZamfirescu este meditativă, de construcție epică, în tonalitate elegiac-tragică. A avut un fericit contact cu peisajul italian și elen, cu urmele splendorilor lumii antice care transmit poetului sentimentul veșniciei și îi orientează aspirația către eterna valoare a frumosului. Cu parfumul lui Leopardi și Carducci, modalitatea lirică  se duce în parnasianism și neoclasicism, meditația se îmbină în solemnitate și reverie, ca o atitudine estetică și nu ca o necesitate romantică a refugiului. Versurile tind spre clasicitate prin structură, eleganța stilului și profeția prozodică.

          Nuvelele lui Duiliu Zamfirescu aduc universul lumii provinciale ratate, cu monotonia și stereotipia ei, chiar înaintea lui M. Sadoveanu, de pildă ,,Conu Alecu Zăgănescu”, cu dramele de conștiință și idealurile ei sentimentale, ,,Locotenentul Sterie”.Observăm la Zamfirescu o solidă îndemnare tehnică în elaborarea portretelor, o foarte bună capacitate de introspecție psihologică și un anume umor prin comicul limbajului care dau savoare nuvelelor antologice ,,Furfanța” și ,,Spre Cotești.”

          Duiliu zamfirescu este unul dintre fondatorii romanului românesc, alături de N. Filimon și I. Slavici. În ,,Viața la țară”, Zamfirescu arată talia sa de romancier în acest prim volum din ,,Ciclul Comăneștenilor”, este prima încercare de roman ciclic din literatura română, tradus în engleză, 1926, în italiană, 1932, și în franceză, 1939, cu o prefață de Paul Valery. Romanul prezintă foarte bine atmosfera senină, calmă, a vieții de la țară în care prind contur sentimentele trainice și delicate. Este o așezare câmpenească în care găsim relații ideale între boierii plini de omenie și țăranii muncitori și păstrători de tradiție și deschiși progresului. Tănase Scatiul urmărește în continuare viața de la conacul boieresc amenințat de pătura arendașilor. Scriitorul, deși teoretician al obiectivării, trece peste teza sa și își exprimă aproape polemic antipatia față de arendași și simplifică foarte mult personajul Tănase Scatiul. Din momentul acesta Ciclul Comăneștenilor descrește, pierde din valoarea sa artistică. ,,În război” avem un roman al regenerării și purificării neamului și conștiințelor, tradus în franceză în 1900 ca și ,,Anna”, 1906-1910, sau ,,Îndreptări”, 1901-1902, cu tematică preponderent erotică, cu o construcție epică fragilă și personaje nefinisate portretistic. ,,Lydda, Scrisori romane”, 1911, este un roman-eseu care are și o dimensiune epică, aici personajele sunt pictate cu finețe psihologică. Duiliu Zamfirescu a purtat o bună corespondență cu Titu Maiorescu interesantă în special pentru opiniile estetice. Scriitorul a scris și câteva piese care aparțin ,,teatrului de idei”, drama ,,Poezia deșteptării”, 1913 sau comediile ,,O amică, Voichița”, 1912, care nu ilustrează, totuși, genul.

          ,,A idealiza în lumea reală, creând tipuri vii și posibile, mi se pare scopul cel mai înalt al artei”, spune Zamfirescu în 1905. Balzac a creat tipuri vii în ,,Comedia umană”, Zola rămâne în sfera particularului, substituind creației explicația, naturalistul nu observă natura, ci observă cauzalitatea ei, nu face caracterologie ci genealogie. Duiliu Zamfirescu are un clasicism temperamental și un stil al său pentru armonie și echilibru, el cedează foarte puțin metodei naturaliștilor de la care, totuși, va lua ideea de a scrie romanul unei familii de-a lungul a cel puțin două generații. De fapt avem de-a face cu trei familii vecine, nu înrudite. Le vedem în ,,Viața la țară” unde Matei Damian întors de la studii în străinătate, se căsătorește cu Sașa Comăneșteanu, aceasta are un frate îndrăgostit de Tincuța, fiica lui Dinu Murguleț care și-a arendat moșia unui vechil, lui Tănase Scatiul. Zamfirescu are o deosebită simpatie pentru boierii de viță veche, ,,care s-au strecurat prin negura fanariotă”, fără amestec de sânge și tagma ciocoilor, a arendașilor care otrăvesc relațiile bune ale moșierilor cu țăranii. Sub imperiul răscoalelor țărănești din 1888 și 1889, Zamfirescu ne arată represiunea brutală a răsculaților de pe moșia lui Murguleț, conduși de țăranul Lefter. Scriitorul este de partea boierilor patriarhali, pașnici, dar și a țăranilor, punând osândă doar pe arendași. Cuplurile erotice Matei-Sașa și Mihai-Tincuța sunt prinse cu finețe și bun gust, iar modul de a vorbi al țăranilor, limbajul lor, sunt autentice.

          Ca teoretician al romanului, Duiliu Zamfirescu este un antinaturalist, el vrea să fie realist, să respecte autenticul semnificativ în fapte și în limbă. Scriitorul combate flaubertanismul și apără procesul-verbal, înainte cu mult de Andre Gide, spre indignarea lui Maiorescu care se pronunță pentru refacerea ,,artistică”, un ordin de zi al generalului Cernat ca fiind mai plin de dramatism prin amenințarea sa naivă. Totuși, practic vorbind, Zamfirescu nu-și permite să meargă atât de departe cu reforma și ciclul ,,Romanul Comăneștenilor” este solid zolist. Obiectivul pe care-l observă scriitorul nu este individual, ci familia și prin ea națiunea. Pozitivismul în roman duce în mod fatal la idealism, atunci când cunoști cauzele răului, poți să-l eviți. În ,,Viața la țară” avem imaginea clasei boierești patriarhale, iar în ,,Tănase Scatiul” avem strecurarea în mijlocul boierimii a arendașului rău, brutal, cinic, mojic. ,,În război„  boierimea este slăbită pentru că s-a împerecheat cu elemente impure, a devenit o clasă frivolă, dezaxată, deși încă purtătoarea virtuților strămoșilor.

          Deși Duiliu Zamfirescu nu este un foarte mare romancier, merită elogiat pentru finețea unor analize sufletești, pentru crearea unei atmosfere mondene și pentru solida sa sobrietate stilistică.