Liviu Rebreanu în Cuibul visurilor

Liviu Rebreanu este şi la noi, la Muzeul „Cuibul visurilor”, pentru că aici la Maieru a copilărit de la vârsta de doi ani şi jumătate până la zece ani când a trebuit să plece la liceu, la Năsăud. „În Maieru am petrecut cele mai fericite zile ale vieţii mele”, se confesează cu mândrie celebrul romancier. Eu, în calitate de muzeograf la „Cuibul visurilor”, îl am pe Liviu Rebreanu mereu alături, cu portretul lui pictat în ulei pe pânză de către pictoriţa Ileana Antonu, de la etaj, vorbesc zilnic cu el, îl prezint vizitatorilor, este prietenul meu, al nostru, al măierenilor, al tuturor românilor. Am o relaţie specială cu el, plină de căldură şi poate că şi el, sufletul lui, acolo sus, mă priveşte zâmbind.
Iată, la 27 noiembrie se împlinesc 131 de ani de la naşterea scriitorului şi 59 de ani de la ctitorirea muzeului „Cuibul visurilor”, de către prof. Sever Ursa, motiv pentru care am hotărât să scriu câteva cuvinte despre marele scriitor şi să mă opresc la romanul său cel mai cunoscut, „Ion”, această reală şi vie frescă a Maierului de altădată, de la care a luat atâtea elemente în construcţia epică monumentală a celebrului său roman.
„Ion e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române”, ne spune Eugen Lovinescu. Romanul acesta este o mare construcţie epică amintind de formula operei tolstoniene şi dincolo de strălucirea artistică, ceva mai palidă, vedem şi simţim impresia vieţii în toate domeniile ei, naturală, limpede, curgătoare, formulă pe care o găsim pentru prima oară în literatura română. Realismul românesc dinaintea lui Liviu Rebreanu niciodată nu dăduse o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând curajos urâtul, amintind de acel crud naturalism francez şi rus, acea varietate mai nouă a realimului european.
Privind istoria şi viaţa altor popoare, observăm că ţărănimea a avut un rol ceva mai şters, la noi însă, singura realitate permanentă a rămas ţăranul, acest ţăran care vieţuieşte integral, însă obiectiv. George Călinescu, deşi spune, „Ion este o epopee perfectă”, totuşi, „în planul creaţiei Ion este o brută”. Tudor Vianu spune un pic altfel, „Ion este icoana complexă, vie, fără exuberanţă, bogată în amănunte de observaţie a vieţii Ardealului.”
Liviu Rebreanu are o vioiciune neatinsă de alţi consacraţi scriitori, are o solidă agerime în concepţia scrisului său, practic Rebreanu a vrut să arate că literatura despre ţărani nu trebuie neapărat să îmbrace haina semănătoristă. Eugen Lovinescu are dreptate când afirmă, „Liviu Rebreanu a ridicat cele mai mari construcţii epice din literatura noastră pe care modernismul liric nu le putea nici măcar înţelege.”
Până la Liviu Rebreanu observăm o tentă de idealizare a ţăranului, semănătorismul, la începutul secolului, venise cu o imagine idilică a satului românesc, văzut ca ultimul refugiu al purităţii şi al naturalului, atunci când lumea înconjurătoare era ameninţată de artificial şi de corupţia citadină. Era un idealism de tuşă iluministă, în zodia lui Rousseau, şi un fel de naivitate romantică, desuetă. Rebreanu calcă efectiv pe această lume anulând-o practic şi ne dă imaginea realei lumi a satului, cu instincte puternice, violenţă fizică, Ion, dar nu numai el, este egoist, lacom, fără sentimente şi scrupule morale, brutal şi ceea ce-l motivează este îmbogăţirea cu pământ, cât mai mult pământ.
La Orăştie în 1912, apare volumul „Frământări”, atunci realismul artistic şi liric dăduse cam toate operele sale caracteristice, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea şi Brătescu-Voineşti spuseseră ceea ce avuseseră de spus, iar rolul semănătorismului se încheiase, doar Mihail Sadoveanu rămăsese pe astfel de baricade. De acum, la Rebreanu avem o schimbare de atitudine, omul elementar nu mai era creionat printr-un caracter mistic şi eroic, aşa cum întâlnisem la Gârleanu, Sadoveanu sau Sandu-Aldea, ci era văzut acum într-o umilă şi precară realitate socială, fără sentimentalitate, în imagini crude, însă cu o forţă de observaţie incisivă. Rebreanu a dat literaturii româneşti primele ei mari construcţii epice. Duiliu Zamfirescu îşi scrie romanele sale în mod sentimental, valorificând oamenii în funcţie de preferinţele sale, distribuindu-i în buni şi răi, însă norma internă a realismului vedea o atitudine liberă de parţialităţile sentimentului, bună să privească în faţă realitatea, seducându-ne prin puterea constrângătoare a adevărului limpede, nu prin starea de măgulire a sensibilităţii scriitorului. În Ardeal avem deja încă din 1914 prima mare construcţie epică a timpului, romanul „Arhanghelii” al lui I. Agârbiceanu, acesta lărgind câmpul de observaţie socială şi punctând pe cruditatea pasiunilor.
„Ion” este o mare frescă a vieţii ardelene româneşti pictat prin înţelegerea resorturilor tainice ale sufletului ţăranului nostru, avem aici senzualitate solidă, lăcomie de pământ, lipsă de scrupule, cruzime, instincte redutabile.
Ca mijloace stilistice, sensibilizarea prin comparaţie este mai rar folosită, cu toate că ea rămâne cam singurul procedeu imagistic al marelui romancier. Acesta însă nu are o înzestrare specială privind intuiţia limbii vorbite, vocabularul orăşenilor, de pildă, este uneori stângaci. De remarcat la Rebreanu acele variaţii de vocabular când se trece de la mediul rural la cel urban sau la cel intelectual. Un procedeu constant în stilistica marelui scriitor este schimbrea vocabularului împreună cu cea a mediului.
Acţiunea romanului începe lent, prin acumulare imagistică, avem o prezentare antologică a unui drum sinuos care ia sfârşit cu un sat discret, Pripasul, un sat inactiv, o atmosferă statică, un cromatism întunecat, aerul nu este limpede, ceaţa este cenuşie iar fumul este albastru. Pătrundem uşor în atmosfera atemporală a spaţiului rural, liniştea în care suntem aduşi este derutantă, iar acea inerţie a vieţii satului este iluzorie. Dincolo de voalul liniştit, molcom, al aparenţelor, mocnite conflicte erup brutal, iar pasiunile, nu neapărat rafinate, sunt cât se poate de reale şi vii.
Tema romanului este relativ simplă. Ion, un ţăran ardelean sărac, are două patimi care îi vor precipita sfârşitul, pământul şi dragostea. Pentru a câştiga pământul renunţă, temporar, la dragoste. Pofta de înavuţire îi este satisfăcută prin seducerea Anei, fiica unui ţăran bogat, Vasile Baciu. Ion parcurge o cavalcadă tragică. Ana, ajunsă soţia lui Ion printr-un şantaj moral, se sinucide fiind victima brutalităţilor şi egoismului atât ale tatălui său cât şi ale soţului său. Fată care se naşte fără noroc, ne amintim tragediile antice, fatalitatea o condamnase de la bun început... Această prăbuşire a ei nu se datoreşte vreunui exces, ci doar unor circumstanţe necontrolabile. Singura greşeală a Anei este aceea că a avut încredere în iubirea lui Ion.
Florica, fata săracă pe care-o iubise Ion, se mărită cu un bogătaş, George Bulbuc, de care nu era îndrăgostită şi nu-l iubeşte. George descoperă adulterul nevestei, îi întinde o cursă primitivului seducător şi-l omoară cu toporul. Acum glasul iubirii se întoarce tragic în glasul pământului.
Liviu Rebreanu demonstrează în acest volum o impecabilă stăpânire a artei realiste şi face adevărata trecere către realismul obiectiv, cu tentă socială, el nu interferează în destinul epic al eroilor săi, romanul său, rămânând perfect obiectiv şi acest lucru se întâmplă pentru prima oară în literatura română.
Generosul profesor şi scriitor, domnul Sever Ursa, a ctitorit acest Cuib al visurilor din Maieru, ca de altfel şi Casa Rebreanu de la Prislop. După moartea lui Rebreanu, domnul Ursa s-a bucurat de stima şi prietenia soţiei şi fiicei marelui romancier, doamnele Fany şi Florica, care au donat muzeului nostru, personal domnului Sever Ursa, obiecte personale ale marelui scriitor şi cărţi, foarte multe cărţi.
Noi ne mândrim cu Liviu Rebreanu aşa cum şi el s-a mândrit cu Maierul său drag. În „Cuibul visurilor”, acest fascinant cuib cu amintiri, Liviu Rebreanu este rege. A fost încoronat de domnul profesor Sever Ursa şi aşa va rămâne. Construcţia sa epică monumentală înfruntă timpul, iar ţăranul român rămâne pentru dânsul unica realitate permanentă.