„Ei l-au văzut pe Eminescu”

La 163 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu redăm câteva fragmente din însemnările celor care l-au văzut pe Eminescu.
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină. Nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc, melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. (I. L. Caragiale)
„De felul lui mândru, el fugea de onoruri, ştiindu-le câte concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi-n acelaşi timp iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere aşa-numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prieteni, foarte puţini, pe care-i avea şi-n judecata şi-n sinceritatea cărora credea – darmite pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos şi cari nu se sfiiesc a se fuduli…” (I. L. Caragiale)
„Era ca o fată mare. Nu l-am auzit niciodată să fi spus un lucru obscen. Nici chiar între patru ochi. În râs ori într-adins. Era ca vremea: când senin, când înnorat. Câte odată senin şi mulţumit, umbla povestind ori fredonând voios, parcă lumea toată era a lui, din contră altădată era înnorat şi tăcut. Tăcerea ce premerge furtunii. Atunci, dacă deschideai o discuţie, era vehement, tuna şi fulgera dar nu pentru persoana lui. Nu-i păsa de sine. Era cu casa în spate, n-avea nici ce pierde, nici ce câştiga. Necazurile neamului îl făceau să se revolte şi să izbucnească. Pentru răzbunarea neamului e sfânt orice mijloc, zicea adeseori. În astfel de stare îl auzeau răcnind: Bate-i mânia lui Dumnezeu. Aceasta era sudalma lui”. (Ştefan Cacoveanu)
„Când am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu, aşa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere trupul până-n călcâie. El nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni şi merge ca un somnambul, parcă ar pluti.
Trei ani am căutat pe uliţele Capitalei figura aceasta şi n-am găsit-o. Într-o zi mă întorceam cu mai mulţi prieteni de la Universitate. În dosul pasajului aud pe cineva zicând: „Uite, Eminescu!”. Toţi ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii… Îl văd suindu-se în tramvai – mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. Mă aşez în faţa poetului şi-l privesc, dar cu ce sfială! El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rari, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gânduri”. (Alexandru Vlahuţă)