Elena M. Cîmpan: Co-locatar, co-vid

Acum un an, bătea vântul rău dinspre China, ca o amenințare de neoprit, trecea mai întâi pe la urechi, veste tristă, ne scotea, mai apoi, din viața socială și ne trimitea să stăm în casă, intrând în mintea noastră, cu înfrigurare, cu îngrijorare. Credeam că vom scăpa de el, de co-vid, cât mai curând, odată cu vara, odată cu toamna, și a venit încă o iarnă, tot cu co-vid-ul pe cap. După 365 de zile, a rămas cu noi, în același spațiu, cerc strâmt, ce parcă se tot strînge, ca un locatar, co-locatar, de care nu mai poți scăpa, ca un intrus ce-și face programul cum vrea, pentru că poate, se distrează, pe spațiul nostru, pe timpul nostru, pe răbdarea noastră, ne râde-n barbă și ne face existența de nesuportat, ca niște zgomote la un vecin, care nu mai termină să-și renoveze apartamentul. Co-vid, co-locatar de nimeni dorit.
Trăim cu el de-un an. Co-vid-ul. Suntem în același vid, în van, zadarnic. Am trecut prin mai multe faze. La început, pe moment, nu credeam că va fi așa de rău. Când am plecat prima dată acasă și s-au închis școlile, pe 11 martie, era pentru zece zile, cel mult. Așa am crezut. Și n-a fost așa. Termenele s-au tot amânat, până în toamnă. Și de la capăt. Nu destul că mulți și-au mutat locul de muncă acasă, dar acolo mai stau și cu obsesia aceasta a co-vid-ului, co-locatar impus, ce se cuibărește din televizor, din radio, din lap-top, din telefon, din orice dialog nevinovat, din judecata noastră devenită vulnerabilă, ce nu mai poate pricepe cum nu e, dar e, cum e și nu e, devenind obsesie, neliniște existențială, angoasă specifică unui curent ce-l traversăm împreună, mai realist ca niciodată.
Indiferent de mărimea casei, agresivitatea co-locatarului nedorit, co-vid, este aceeași și se propagă cu o viteză asemănătoare cu a gândului. Vorba cronicarului: „unde nu gândeai, acolo îl aflai”. Tovarășul nostru de vid, pe care nu ne putem baza, că va pleca în curând și ne va lăsa în pace, în liniște, să respirăm, să trăim. Tot a spus că da, că de mâine, că de poimâine, și acțiunile lui sunt tot mai nesimțite. A venit vaccinul, 1, 2 3. Co-vid-ul tot aici. Când a apărut, a cuprins toată suprafața lumii, s-a extins, s-a instalat confortabil. Ar trebui acum să plece la fel cum a venit, să-și strângă lucrurile și să dispară, ca o mască uriașă ce se ridică de pe fața lumii.
Ne-am obișnuit, în cele din urmă, să fim co-locatari cu co-vid-ul. Nu el cu noi. Parcă nu aveam noi destule goluri, ne-a mai trimis China sau cineva de sus și acest vid, care să ne mănânce din partea de liniște pământeană. Crede cumva acest co-vid că-i înlătură pe ceilalți co-locatari, ca să rămână el singur? Și nu doar atât. Pentru că înainte de-a pleca, el îmbolnăvește, ca un inamic ce-și torturează dușmanul, ca un animal ce-și chinuie prada. O planetă întreagă este afectată. E o locuire universală, pe tot Pământul, într-un timp de viață sau de moarte.
Indiferent că este o casă mare, cu mulți, că este o casă mică, de singurătate, că este o casă de cultură sau de rugăciune, de bani sau de sărăcie, de bucurie sau de supărare, de piatră sau de lemn, gata sau ne-gata, înaltă sau joasă, simplă sau luxoasă, la propriu sau la figurat, orice spațiu se luptă cu acest co-locatar (încă ) de nestârpit. Nimeni nu are de câștigat. Nimănui nu-i trebuie. Nici săracului, nici bogatului, nici filosofului, nici poetului, nici celui simplu, nici celui elevat. Dar nu doar oamenilor le este de prisos. Nu-l vor nici pereții, nici ferestrele, nici ușile, nici acoperișurile. Nu-l vor străzile, nu-l vor parcurile. Nu-l vrea nimeni. Când își va da seama și va realiza acest co-vid, co-locatar nesuferit, că nu-l vrea nimeni pe pământ, că este nedorit, să își strîngă lucrurile și să dispară?
Să nu fie prea târziu…