Elena M. Cîmpan: Te salut, Poezie!

     Din cele cinci volume de versuri, oferite de Luminița Giurgiu (Sibiu), aleg să scriu despre „Această tandrețe” (Editura Pentru Artă și Literatură, București, 2024). Fiecare dintre cărțile Luminiței Giurgiu (le enumăr, pentru un argument: „Flagrant delict de emoție”, Editura „Eikon”, 2021, „Fără suflare”, Editura „Eikon”, 2022, „Floare carnivoră, speranța”, Editura Pentru Artă și Literatură, 2023, „inimioni”, Editura Pentru Artă și Literatură, 2025) merită un comentariu și o analiză laborioase, la timpul lor, ceea ce mă face să consider că s-a grăbit cronicarul „Corespondenței literare” din revista „România literară” (Nr. 21/ 2026), când a răspuns scurt: „Luminița Giurgiu, Nu ne-ați convins cu două flori, poezii, că e primăvară în grădina dvs.” Eu nici n-aș prescurta pronumele de politețe și nici nu înțeleg cum pot să treacă prin fața unor ochi critici texte scrise cu toată ființa, cu patimă și cu o trăire de invidiat, și să aibă soarta de-a fi lăsate deoparte, ca să nu spun aruncate, de vreme ce altele, mult mai „subțiri” consumă pagini de hârtie în elogii ce se tot repetă și se tot repetă. Nici măcar nu trebuie să fie primăvară în grădina poetului, e frumoasă și toamna, și iarna, și vara, cu versurile lor, desprinse mai degrabă dintr-un anotimp al ființei, „mult mai înalt și mult mai curând” (Nichita Stănescu, „Ce bine că ești”). De remarcat, la o privire de ansamblu, referitoare la alcătuirea cărților, este că înafară de „inimioni”, care conține o scurtă prezentare introductivă, semnată de Simona Șerban, celelalte patru volume, unitare, cromatic, aspectual și compozițional, sunt însoțite de câte o Prefață, scrisă de Andra Tischer, care știe să extragă esențialul din fiecare volum, care stăpânește o artă a politeții față de cititor, ademenindu-l discret în paginile unei lumi pe cât de neștiute, pe atât de tentantă. Și curiozitatea este răsplătită din plin, printr- o atmosferă sensibilă, creată cu talentul de-a transforma lumea din jur în Poezie.

     Luminița Giurgiu face parte din categoria poeților care găsesc surse de inspirație într-un obiect, într-un lucru banal, într-o situație simplă, într-o stare, într-o trăire, cu rost, cu sens, cu singura mulțumire, uneori, nimic altceva, decât de-a transforma lumea (lumea ei) în poezie. Din preajma ei, nu lipsesc lecturile, trimiterile la unele personaje, cu care află afinități, nu există nimic din ceea ce este omenesc și care să fie străin de poezie. Pe ce se bazează siguranța de poet? Pe o dimensiune magică a creației, pe natura ei divină, care conferă încredere în forțe proprii, izvor nesecat de teme și motive, de simboluri.

      Volumul „Această tandrețe” pornește dintr-o imagine bine așezată în „poarta” cărții, ca un motto, ca un râsu-plânsu asumat, în aceeași măsură ludic și grav : „îmi vine să râd cum mai sper/ să-l prind pe Dumnezeu de-un picior/ și să transcriu ce scrie/ la el în talpă”. Gândul este, poate, ca și Dumnezeu să șchioapăte puțin, nu, nu de teama „de-a nu strivi sărutul”, ci dintr-o asumare a timpului măsurat, să fie suficient, atât cât poetul să reușească să preia tot ce scrie. În felul acesta, rolul poetului este de a transcrie în termeni actuali, în stilul său, ceea ce Divinitatea conține, dar nu toți ajung să descifreze acele înțelesuri.

     Poezia Luminiței Giurgiu este una tandră, ca-n cuvântul francez „la tandresse”, este aleasă, incontestabil, are atributele unei lirici feminine, de înălțime, „o femeie o catedrală/ poate-nălța”. „Într-o uniformă de vise”, poetul rămâne la masa lui de scris, într-un loc îndrăgit, unde-i așteaptă pe „oamenii întregi” să vină, să bucure lumea cu prezența lor. Din încercarea Poetului de-a se (auto)defini, rămân fragmente, precum „viața petrecută cu capul în nori”, un îndemn ciudat de-a „nu scrie poezii”, neascultat, desigur, și imaginea tatălui, ca un reper al zilei de ieri și al celei de astăzi.

     Tentația de a crede că „această tandrețe” este chiar poezia are toate șansele să fie așa, să treacă proba conotativă. Dar, în poezia ce poartă chiar acest titlu, gesturile  ilustrează o stare coborâtă din lumea artei și ajunsă în cea a relațiilor umane, simple, adevărate : „ce ai atins/ atins rămâne ce te atinge/ nu are sfârșit.”

       Poeziile din volum sunt libere, de sine stătătoare, ele trec prin timp, cu întreg bagajul lor de trăire. Nu există capitole, părți, tematic grupate, ceea ce reprezintă o deplină asumare și prezentare, o susținere din interior a fiecărui demers liric. Textul de față se intitulează „Te salut, Poezie !”, pentru că așa obișnuiește Luminița Giurgiu să-i salute pe cei din același neam poetic cu ea. Și i se răspunde în același mod.