Îngerul și păpușa, versuri de Luminița Cojoacă

În larga galerie de poetese afirmate la începutul noului veac XXI se poate înscrie și Luminița Cojoacă prin două volume apărute cu trei ani în urmă, Untdelemnul norocului (Ed. Axa, Botoșani) și Setea de piatră (Ed. Prier, Drobeta Turnu-Severin). Supremația versurilor din plachetele amintite exprimă dorințele și zbaterile de a răzbi și domina materia prin magii spirituale îndelung exersate și perfecționate. Versurile încorporează suficiente proprietăți de a spiritualiza și încărca de esențe vitale tot ce se poate atinge, fie și numai cu gândul. Piatra devine vie, apa capătă purități care revitalizează, iar cerul cu aștri cu tot e Dumnezeul, acoperământul ființei. Îngerii zburau...
Îngerul zboară și el până devine umbră sau paleativ. Îngerul și păpușa. Îngerul poate fi lup, gust gustat de suferință, într-o taină a nunții, taina ființării. În astfel de momente sunt strigați și ne-îngerii. Apeluri la „sudoarea” și sursele nepământene. Moartea poate fi învingătoarea, aparentă, dar căldura împarte rugăciuni morților tranformați în zăpezi. Toate se învolbură ca o geană de lumină. Mai încolo, în versuri, întâlnim peste sunete aurii o altă gură a morților, o întoarecere neîntoarsă.
Încet, încet, în versurile din noua lucrare se face simțită lipsa fermentului liric, încercarea și căznirea de a izbuti în orice condiții. Uneori se pierd sensurile posibile „dimineților de umbre”. Apropierea dimineață/umbră se încadrează în obișnuitul antitetism, contraponderele devenind surse de i-luminare. Cel puțin în expectativa asumată speranței. Autoarea, ca orice creator, e în așteptare, speră în mântuire: „Zăpada a încolțit/ cerând iertare/ pântecului”.
Sunt câteva poezii salvate prin inedit: „În numele întunericului/ îngerii se dezbracă în altare/ de pofte/ și figuri senine/ se răsucesc în inimă/ dau drumul la sentimente// de frica păcatelor/ se așează în icoane/ să se aprindă lumina” (Interior, pag. 26); „Dorul de casa/ propriului nume/ ca o dimineață întinerită/ de strigătul propriei regăsiri/ ora 5/ laptele firbe însingurat/ dă visul mai încet/ strigă/ o noapte adormită/ ne luminează/ gândul lui Dumnezeu/ mama întoarce perna/ în camera/ unde altădată/ șoarecii rodeau/ copilăria (De-a amintirea, pag 23); „De atâta soare/ iubirea și-a întors urma/ strivindu-și umbra/ pe șinele de tramvai” (Primăvara, pag. 35).
Dar înregistrăm și eșuări lirice oarecum devastatoare: „În miezul tăcerilor/ Lumina plăcerilor/ Din spatele boxelor/ Păcatele morților/ Credința mireselor/ Pe scrisa poeților” (Cunoaștere, pag 38) sau, atunci când controlul asupra sensurilor termenilor este pierdut, iremediabil: „Cu ochii de zi cu zi balerina/ își vinde poantele/ îngrijorată/ mirarea crește o dată cu/ diferența dintre zâmbet și rușine/ perpendicular cade pe ziua I/ a facerii lumii/ din nucleu izvorăsc/ cuvintele țipete ale femeii strivite/ mâncată carnea înflorește/ în pântecul orei/ din pământ rădăcinile cresc îngerii/ peste inimi iarba preferențială/ înghite lumină/ hămesiți oamenii clădesc/ gânduri curate/ peste flori ninsorile nu mai au/ gust de ceară” (Existențială, pag. 39). În astfel de poeme, semnele de punctuație gramaticale se reclamă singure.
Spre finalul plachetei, Luminița Cojoacă apelează la declarații forțate, fortuite, lipsite de suportul coagulant, altfel, precumpănitor în texte, cum propăvăduiește liric de-a lungul poeziilor înscrise pe pagini. Spre exemplu: „Această clipă/ moment declarat istorie/ mers din față spre spate/ ca un solz de izbândă/ crescut univers fără măsură/ roade pământul/ de foame cântă urlet/ poem fără de lege/ neales încă” (Sfârșit, pag. 71). E cu adevărat un poem fără de lege, dând senzația, de final, că întregul volum e un poem lung, fără de chip. Nu contează în frazarea versificării înlățuirea termenilor, a „metaforelor”, franchețea cu care autoare ne comunică automatisme verbale. Ca, de pildă, în finalul-finalului: „În pământul carne mută/ Mă ascund o foaie scurtă/ Dor mă nasc în foc mă sting/ pentru oameni mă aprind” (Reconstituire, pag 72). Contează cu siguranță „miezul” enunțurilor. Aleatoria înșiruire de termeni poetizanți este vizibilă. Combinațiile nu sunt rezultatul unui puzzle liric, premeditat, cum apar/par la alți poeți contemporani. Poemele sunt „lăsate” la voia „inspirației”, care ar putea fi catalizatorul unei lirici salvatoare numai sub imperiul iluminării, însă în aceste rânduri sunt căznite și „contrafăcute”, devenind evidente înduioșări conjuncturale.
Un volum inegal în realizări lirice, din care se poate deduce graba autoarei de-a „poietiza”, de a așeza pe hârtie și „nimicurile” inspirației care nu întotdeauna este izbăvitoare, cu atât mai puțin în spatele expresiei nimic. (În ultimii ani, nimicului i s-a ridicat un edificiu liric suprinzător și emblematic în Poezie, de-o rară suplețe și pătrundere ideatică, poetică, prin paginile unor importanți creatori actuali.) Dar nu și în „cazul liric” comentat aici. Din partea Luminiței Cojoacă avem, sincer, încă așteptări care să o confirme pe merit în spațiul poeziei. Însă o anumită atenție merită.