„Setea de piatră”, poezii de Luminița Cojoacă

Luminița Cojoacă scrie o poezie a lucrurilor și obiectelor, încât fiecare poem pare supraîncărcat de materie, care e pusă în mișcare în continuu pentru a o însufleții. Cineva este responsabil cu aducerea la viață și la forme spiritualizate a tot ceea ce ne înconjoară. De aceea orice mișcare este condusă spre aflarea a ceea ce se găsește dincolo, în cătarea fiorului metafizic care transcende „lumea ce-și caută ecoul”. Pașii fac pietre, ochii sunt lăsați să li se vadă lumina, flăcările strigă și mâinile sunt tot mai prezente. Toate fac parte din ființa umană care și ea este de piatră, răzbind prin imaterialitatea ei. „Mâinile tot mai prezente/ numără îngeri/ unul câte unul”.
Cu toate acestea, rezidă impresia că omul este nicăieri și oriunde, de nimeni păzit, veșnic în căutare. Impactul întâlnirilor este important, pentru că descoperă „golul”, „acela dintre umbre”, locul esențial, determinant, și toate se liniștesc și reintră în simțuri.
„Acela dintre umbre/ și priviri/ urcă peste cortină/ peste cremene/ ninsoarea ca să traducă/ materia corigentă/ la lecția/ fără conținut.” (Golul, p. 13)
Piatra este materia de bază, aceasta se poate preface în orice altă formă cu contur, mustind de seve ori secată, până i se dă putere de simbol și ți se face sete de piatră. Alteori cuvântul este cel care leagănă ape și pietre: „Zace piatra desfăcută/ În bucăți de piatră mută/ Roasă e precum lumina/ Și pământul și odihna.// Piatră tristă spartă lângă/ Numai apa s-o mai plângă/ Patră albă și creștină/ Fără umbră fără vină.// Dacă nici apa n-o soarbe/ Nici cuvântul n-o adoarme” (Nici cuvântul, p. 21). Există trăiri miraculoase, sunt exprimate voința și durerea ca motive ale învingerii timpului, a fruntariilor și a iubirii de piatră: „Te strig piatră pe numele tău/ de fată nemăritată/ îți șterg lacrimile/ și mă rog/ pământului să nu te mănânce/ apa să nu te bea// Rămâi ca zăpada/ pe limba mea” (Strigare, p. 52).
Petrecerile existențiale dau substanță rolurilor pe care le îndeplinesc. În versuri se întâlnesc mult freamăt, multă ardoare, dar exprimate cu responsabilitate, fără lamentații. În poeziile Luminiței Cojoacă nu plânge nimeni, disperarea este asumată, dominantă fiind înfruntarea oricărui obstacol. Numai piatra poate plânge, apa poate plânge, cele două contrarii care se șlefuiesc continuu, într-o manifestare repetată, diurnă și nocturnă: „Apele încep a izvorî în pustiu/ Durerile se înneacă în ape/ Nopțile se culcă rozaliu/ dimințile sunt mai aproape” (Dincolo de pietre, p.64), sau: „Pământul se desface de mormânt/ Poamele trec apa-nvolburată/ Se-mparte Dumnezeu la ceasul sfânt/ Lumina lumânărilor se-arată” (La ceasul sfânt, p. 65).
În mai multe poeme întâlnim sonuri din poezia populară, dar imperfecte în privința prozodiei, care, însă, conferă versurilor un anumit patent, o notă aparte, care atrage atenția: „Apă de nins/ pâine și iris/ te scoală și spală/ trupul fără fală// Apă de plâns/ încotro te-ai dus/ vino și scutură/ ochiul din ciutură// Cine mă apasă/ la-nceput de masă/ unde e cuvântul/ cu deznodământul// Câinii se arată/ negura alatră/ apa strigă turma/ se alege urma// Apa e piatră/ bună de stors/ și s-a întors/ cuvântul în vatră” (Descântec, p. 20).
Autoarea își cunoaște foarte bine rostul în lume: „Înaintea cuvântului/ se așează Dumnezeu/ înapoia cuvântului/ mă așez eu” (Fără punct, p. 44). Există o comuniune între fapte și nefapte, care așteaptă să fie împlinite. Frica se desface dintre toate ca să se arate în lume dar se împarte cum se împart colacii care se dau pomană. „Frica de vii/ ne face treji/ cu fiecare noapte./ Frica de morți/ ne face și mai vii”. (Frici, p. 42)
Momentele creației sunt cele magice, sunt așteptate și invocate, oferă creatorului încredere și speranță, amestecând spațiul și timpul sau orânduind lucrurile lumii în căutarea armoniei. Acestea se pot observa în poezia Creație (p. 56): „Dimineața devreme/ Îngerii zboară din poeme/ Pe la amiază/ Se întristează/ E tristă și seara/ Cât călimara/ Numai la noapte/ Vin îngeri de lapte/ Iar piatra din scrisură/ Devine făptură”.
Dintre metafore se desprinde conturul Atoatefăcătorului, prezent în toate momentele și în toate fenomenele. Încrederea este sentimentul dominat și garanția că nimic nu este pierdut și sunt pecetluite îngemănări. Nimeni nu este singur: „La apus de umbră/ șade Dumnezeu cu pomeni/ le numără să iasă/ morții la socoteală/ le pune candele/ la capătul pământului/ și numără numără” (Pomelnic, p. 46). Pecetluirea îngemănării este mod de viață, impune urcarea în sacrificii și înțelegerea lor ca existențe date: „Țineam ascuns un mort în mine/ o noapte stinsă în sublim/ până să aflu ce-i durerea/ știam că Dumnezeu e bun.// El nu separă om de om/ zahărul de dulce/ oțetul de acru/ și nici noaptea de flăcări –/ de trupuri tot mai aproape” (Rostul privitului, p. 40).
Motivul puterii ca de piatră, neclintirea clintitoare și vigoarea radiază din versurile care întrețin o combustie lirică dominantă și benefică. „Setea de piatră”, cel de al doilea volum de versuri al Liminiței Cojoacă, vine să confirme o lirică sensibilă și bine ancorată în ideatic. Volumul beneficiază de o prefață semnată de Ileana Roman, revelatoare pentru creația poetică a autoarei și o confirmă.