Familia în luimina moralei creştine

Potrivit moralei creştine, familia este prima celulă a vieţii sociale. Cea dintâi binecuvântare în rai Dumnezeu a dat-o familiei: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (fac. 1,28). Din această binecuvântare rezultă şi întreitul scop al familiei: înmulţirea sau perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc şi înfrânarea trupească sau ferirea de păcat.

Familia presupune şi stabilirea unei stări desăvârşite în dragostea dintre soţi, ca să se împlinească reciproc, înnobilându-se şi lucrând împreună la îndeplinirea menirii morale a fiecăruia.

Sfântul Ioan Gură de Aur, numeşte familia “biserica mică”. Creştinismul a plecat de la “familia sfântă”, de la leagănul unui copil şi sânul unei mame, ca să restaureze destinul omului şi cosmosul întreg. Faptul că la începutul istoriei omenirii Dumnezeu a întemeiat familia, arată că dreptul de existenţă al familiei, precum şi dreptul părinţilor asupra copiilor, au origine divină. Copiii sunt sub autoritatea părintească până la majorat.

Statul prin instituţiile sale de învăţământ se îngrijeşte de instruirea copiilor şi de completarea educaţiei lor, putând interveni când educaţia este neglijată de părinţi.

După învăţătura Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului “Femeilor plecaţi-vă bărbaţilor voştri ca Domnului. Căci bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este capul Bisericii”. (Efes. 5,22-23)- Dar femeia nu este sclava, ci tovarăşa bărbatului împărţind cu el autoritatea părintească.

Iisus Hristos a ridicat căsătoria la rang de taină. Uniţi prin Taina Cununiei mirii alcătuiesc o singură fiinţă tainică – fiinţa familiei: “El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început, i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. (Matei 19.3-6)

Sfinţii Părinţi numesc familia creştină imagine a Sfintei Treimi.

După cum în comuniunea persoanelor treimice există unitate de viaţă şi iubire, tot aşa şi în familie se cuvine să se realizeze această fericită armonie. Persoanelor Sfintei Treimi le corespund în familie trinitatea: tata, fiul (copiii) şi mama. Tatăl e cu adevărat tată în măsura în care se conformează voii lui Dumnezeu, fiul e cu adevărat fiu dacă participă la ordinea morală preconizată de tată; mama e cu adevărat mamă dacă e urzitoare de virtuţi religioase şi morale.

Menirea familiei este de a crea mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. Acest mediu oferă acţiune, seninătate, linişte, siguranţă, climat moral sănătos, atmosferă prielnică pentru dezvoltarea normală şi echilibrată. Nicăieri nu te simţi mai bine ca la mama acasă, ca în familia ta.

Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios. De aceea el are nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor. Familia este o adevărată cheie de boltă pentru siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi pregătirea membrilor societăţii. Copiii sunt pentru părinţii lor imbold puternic spre muncă şi economie, spre cât mai multe virtuţi. Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le ofere pilde personale cât mai bune. În acest sens familia este prima instituţie de educaţie morală, este o pepinieră de virtuţi şi o nesecată sursă de întărire morală.

E prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să fie ascultător, să respecte părinţii, superiorii şi valorile perene.

Virtuţi precum caritatea, generozitatea, abnegaţia, spiritul de sacrificiu sunt deprinse doar în atmosfera caldă şi discretă a familiei. Aici copilul deprinde limbajul, începe să înţeleagă sensurile vieţii, deprinde omenia, atribut definitoriu al neamului nostru românesc. Se ştie că de obicei delincvenţii provin din familii destrămate. Se impune ca atmosfera familială să fie curată în sensul că părinţii să nu dea niciun prilej de sminteală copiilor spre a preîntâmpina spusa profetului: “Părinţii au mâncat auguridă şi copiilor li s-au strebezit dinţii” (Ieremia 31, 29). Părinţii sunt datori să muncească pentru a agonisi cele materiale necesare lor şi copiilor lor precum şi a-şi asigura mijloacele de existenţă pentru bătrâneţe.

Când vorbim de familie ca generatoare a fericirii umane nu ne gândim numai la confortul obişnuit, ci şi la atmosfera de pace şi reculegere, de regăsire lămuritoare cu tine însuţi, pe care o asigură.

Astfel de clipe sunt necesare şi reconfortante după alergările trepidante de fiecare zi.

În acest cadru minunat al familiei fiecare îşi aduce aportul cu ceea ce are specific femeia – cu sensibilitatea ei feminină – asigură mireasma şi poezia căminului, are grijă să netezească asperităţile ce se ivesc în drumul lor, iar bărbatul cu cugetul lui energic are grijă de cele necesare casei dar şi de prestigiu şi demnitatea familiei. Când această împreunălucrare rămâne constantă şi rodnică, nu are fisuri, credem că nu greşim afirmând că este un preambul al împărăţiei lui Dumnezeu.

Din cele spuse se înţelege importanţa socială şi morală a familiei, ea, adică familia este şcoala pregătitoare pentru conduita corectă în societate.

În familie se deprinde copilul la ascultare şi respect de autoritate, la recunoştinţă, mulţumire, modestie, cumpătare, sârguinţă, muncă, dragoste, pietate, credinţă religioasă; îşi dezvoltă simţul de dreptate şi responsabilitate, de compasiune faţă de suferinţa altora – virtuţi pe care mai târziu are să le aplice în viaţa socială, îngrijindu-se în felul acesta şi de mântuirea sufletului.

Dacă familia îl învaţă pe copil cei 7 ani de-acasă, şcoala ştiinţa de carte Biserica îşi pune pecetea asupra lui învăţându-l să fie un bun creştin şi om de omenie.

Având în vedere că toţi cei prezenţi suntem slujitori ai Sfintelor Altare în dubla calitate de părinte, trebuie să ne facem tuturor toate şi să ţinem cont de spusa cuiva, că pereţii locuinţei preotului sunt din sticlă, văzându-se totul în exterior. De aceea trebuie ca familiile noastre să fie adevărate faruri călăuzitoare pentru enoriaşii noştri, iar noi să fim “lumina lumii şi sare pământului” aşa încât văzând ei faptele noastre cele bune să preamărească şi să laude pe Tatăl nostru cel ceresc.

Fiind prezenţi doar preoţii din oraş ar trebui să luăm o hotărâre comună în ceea ce priveşte uniformizarea actelor cultice.

-

susţinută în Cercul preoţesc Bistriţa – la Biserica “Sf. Ioan Botezătorul”

Preot Ioan Suciu