Filosofia lui Isus

Isus din Nazaret, devenit, cum atestă Evangheliile, Isus Cristos, nu numai că a influențat cel mai mult istoria umanității, dar depășește orice încadrare în categoriile cu care operăm.

A fost Isus filosof? Dacă îl iei în seamă pe Hegel (Prelegeri de istoria filosofiei, 1816), filosofia propriu-zisă începe în Grecia antică. Înainte ar fi fost ridicări la gânduri cuprinzătoare, dar atât de strict legate de nevoi practice ale coagulării comunităților, încât poate fi vorba de speculații vagi ori reflecții, dar nu filosofie.

Hegel îl privește pe Isus plecând de la Ioan Botezătorul, socotit inițiator al unei chemări la „demnitatea” persoanei ca parte a Rațiunii, dar adaugă imediat: „Acela însă care și-a câștigat cele mai mari merite în îmbunătățirea maximelor corupte ale oamenilor, precum și în cunoașterea moralității veritabile și în venerarea deschisă a lui Dumnezeu a fost Christos” (Hegel, Viața lui Isus, Paideia, București, 1994, p.12). Isus este prezentat aici, de fapt, ca anticipator al unei morale –  aceea care a făcut posibilă morala lui Kant! Dar Hegel și-a dat seama că ponderea istorică a lui Isus nu se datora doar moralei pe care a pus-o în mișcare pentru umanitate.

Și astăzi, este imposibil a-l fixa pe Isus într-o categorie consacrată a gândirii și acțiunii, căci de fiecare data ceva scapă și mai trebuie luat în seamă. Nu dă rezultate analogia cu militanții zeloți, căci Isus nu a fost parte a unei fracțiuni politice, chiar dacă soarta poporului său l-a preocupat continuu. Isus nu se lasă încadrat în mistica vremii, căci a fost pentru o organizare conștientă, rațională a vieții omului. El nu se confundă cu un moralist, căci oferă mult mai mult decât maxime morale. Nu este  teolog dogmatic, căci Isus a gândit orientarea vieții umane dincoace de orice teologie. Nu se numără pur și simplu printre marii preoți, căci Isus și-a îndreptat privirea spre împlinirea vieții în condițiile acestei lumi. Este clar că Isus este mult mai mult decât fiecare dintre aceștia și de alții care s-ar putea invoca.

Astăzi, avem însă descoperiri noi, care îl privesc pe Isus și calea pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Mântuitorul. Ele întrec de departe ceea ce se știa în vremea lui Ernst Renan și chiar Rudof Bultmann. Dar avem și explicitări incomparabil mai ample și mai precise ale învățăturii lui Isus.

Cea mai recentă inițiativă de pondere pe o asemenea bază este cea a lui Frederic Lenoir, care și-a asumat să decanteze ceea ce s-a numit “filosofia lui Christos”. Cu volumul Le Christ philosophe (Plon, Paris, 2007), filosoful francez dă una dintre cele mai bune cercetări pe această temă. La capătul ei, avem o delimitare și prezentare sistematică, în termenii de azi, a mănunchiului de opțiuni care nu numai că au format filosofia lui Isus, dar au marcat decisiv cursul istoriei. Sub multe aspecte, societatea modernă, cu orientarea ei spre libertăți, drepturi ale omului, egalitate cetățenească, nu era posibilă fără această filosofie.

Desigur, Kierkegaard și Dostoievski au fost drastici când au spus că până și în creștinism s-ar fi făcut tot ceea ce era posibil pentru debarasare de mesajul lui Isus! Nietzsche a fost și mai drastic când a spus că a existat un singur creștin și acela a murit crucificat. Iar Heidegger nu este mai puțin sever când spune că începutul făcut de creștinism în a prelua la origine experiența umană a lumii a fost ratat ulterior. Dincoace de toate acestea, tema felului de a gândi al lui Isus a rămas.

Frederic Lenoir duce la consecințe noi acțiunea de recuperare, de sub straturile acumulate grație istoriei, inclusiv a celei ecleziale, a acestui fel. La rândul ei, această acțiune urma o sugestie a patristicii alexandrine din secolul II, care sesiza o “filosofie a lui Christos”, formulă pe care Erasmus a consacrat-o înțelegând prin ea un creștinism dincolo de hainele teologice pe care acesta le-a îmbrăcat cu timpul. Martin Buber a făcut, desigur, distincția importantă dintre “credința lui Isus” și “credința în Isus”, dar putem privi, totuși, unitar gândirea, acțiunea și impactul istoric al lui Isus sub aspecte fundamentale.

Frederic Lenoir ia în seamă două ordine de fapte ce ridică întrebări. El amintește “reacția de nemulțumire (colera)”  a lui Isus, atestată de Scripturi, față de unii discipoli, care nu înțelegeau mesajul și îl transformau pe nesimțite, precum și față de oameni religioși ai timpului său – scribi, farisei, prelați – pe care îi socotea ipocriți, formaliști, dogmatici. Pe de altă parte, Frederic Lenoir ia în seamă “marele paradox, ironia supremă a istoriei”, anume că “emergența modernă a laicității, a drepturilor omului, a libertății de conștiință, a tot ceea ce s-a făcut în secolele XVI, XVII, XVIII contra voinței clericilor, s-a produs prin recurs implicit la Evanghelii” (p.20). Acestea trimit efectiv la o “filosofie a lui Christos”, care nu a fost epuizată niciodată de preluarea instituțională a învățăturilor lui.

Teza demnă de reținut a lui Frederic Lenoir este că “mesajul lui Isus poate fi citit la mai multe nivele. S-a reținut mai ales dimensiunea religioasă: Isus este un reformator al iudaismului sau fondatorul religiei creștine. În realitate, Christos, mai cu seamă, a inițiat o nouă cale spirituală fondată pe întâlnirea cu propria persoană. Dar el a și transmis o învățătură etică de pondere universală: nonviolența, egala demnitate a tuturor persoanelor, justiție și partajare, primatul individului asupra grupului și importanța libertății sale de alegere, separarea politicii și a religiei, iubirea aproapelui mergând până la iertare și iubirea dușmanului. Această învățătură este fondată pe revelația unui Dumnezeu al iubirii și se înscrie, deci, într-o perspectivă transcendentă. Nu mai puțin ea se înscrie, de asemenea, într-o profundă raționalitate. Acest mesaj etic este o veritabilă înțelepciune (sagesse), în sensul în care o înțelegeau filosofii greci” (p.21-22).

Să reținem, de asemenea, detalierea din cartea lui Frederic Lenoir a acestor idei ce compun “filosofia lui Isus”.

Este limpede că vechiul Israel a avut un șir lung de profeți. Isus s-a înălțat deasupra tuturor și a fost recunoscut deja de unii evrei ca Mesia, în primul rând prin felul de a vorbi despre “salvare (mântuire, redempțiune)”: “a fi salvat nu mai însemna a practica, a sacrifica, ci a fi atașat lui Christos într-un mod direct” (p.63) Spre deosebire de înaintași, Isus vorbește în nume propriu și, dovadă, folosește frecvent pronumele persoanei întâia singular: “Veniți, urmați-mă“, se spune în Evanghelia după Matei. Iar “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, din Evanghelia după Ioan, este paradigma exprimărilor sale.

Dar Isus s-a înălțat efectiv deasupra înaintașilor ca urmare a faptului că prin îndemnul “urmați-mă!” a înțeles punerea în aplicare de către oameni a unor precepte universale. Frederic Lenoir subliniază că Isus a avut “o privire asupra omului cu o profunzime universală care a pus bazele marilor principii etice” (p.63). A-l urma pe Isus însemna, în fapt, două opțiuni: “iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui”, cum ne spune Evanghelia după Matei. Isus era convins că oamenii pot trăi doar cu cele două devize, căci ele au capacitatea de a organiza în profunzime, în toate direcțiile și cu efecte benefice viața omului.

Pe această convingere a clădit Isus adâncile sale reconsiderări ale omului și lumii sale, ce alcătuiesc miezul învățăturii sale.

Isus a provocat toate ierarhiile din societate bazate pe forță și acumulări anterioare afirmând că “a venit pentru cei umili, care vor fi cei dintâi în grația lui Dumnezeu. El anunță că grația locuiește în mizerie, suferință, păcat, fragilitate. El anunță beatitudinea în inima nefericirii înseși” (p.68).

Prin sacrificiul său suprem, Isus a deschis calea considerării morții ca pasaj spre altă viață, care se pregătește prin felul în care se trăiește și se moare în această lume. Și moartea și viața capătă semnificații noi.

Isus a dat un sens suferinței – acelei suferințe puse în slujba comandamentelor supreme: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui. Iubirea lui Dumnezeu are capacitatea de a induce noi relații între oameni – eminamente relații de egalitate – dincolo de vârstă, statut, sex, etnie.

Isus proclamă libertatea de alegere a fiecărei ființe umane. “Societățile vechi funcționau sub autoritatea tradiției, primatul grupului asupra individului. …Or, Isus înțelege să emancipeze individul de grup, începând cu legăturile cele mai puternice: legăturile familiale” (p.74-75). El a opus legii talionului iubirea aproapelui.

Isus a pus la încercare ordinea socială îmbrățișând principiul “nu există <oameni neînsemnați>: există numai persoane apte de a-și alege calea justă, oricare ar fi condițiile lor de viață” (p.75). În orice situație, ființa umană a celui din fața ta trebuie să conteze.

Adevărata libertate pentru Isus nu constă în bogăție. În Evanghelia după Luca  se pune întrebarea “la ce-i servește deci omului câștigarea lumii întregi dacă el se pierde sau se ruinează pe el însuși?”.

Femeile sunt puse pe picior de egalitate cu bărbații. Și ele se “salvează” numai și numai prin “credință”. Cum se consemnează în Evanghelia după Marcu, unei femei cu dificultăți firești Isus îi spune “Fiica mea, credința ta te-a salvat. Du-te în pace!”

Isus nu s-a opus obținerii de bunuri. “Ideea centrală a mesajului evanghelic nu este interdicția sau disprețul bogăției, ci necesitatea partajului. Isus îi denunță pe cei care acumulează bogății fără a se îngriji de săracii care trăiesc la poarta lor” (p.80).

Isus a făcut clară deosebirea dintre religie și politică. “Mesajul lui Isus este în fapt denunțarea confuziei între domeniile religiosului și politicului, după părerea lui ireconciliabile” (p.83).

Isus și-a învățat discipolii să nu intre în ciclul violenței. El a mers cel mai departe în această direcție. “Nu numai că el cere să nu se răspundă la violență prin violență; nu numai că el sugerează să se dezvăluie falsitatea poziției agresorului adoptând atitudinea exact inversă celei pe care el o așteaptă; dar, în plus, Isus cere să-l iubești!”(p.85).

Isus se adresează inimilor. La el, “iertarea este un act interior care-i permite omului să nu intre în spirala urii și a violenței mortale” (p.86). Isus a plasat “iubirea” – iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui – mai presus de orice.

Frederic Lenoir observă că toate aceste opțiuni ce compun filosofia lui Isus stau pe o nouă concepție asupra omului – sinonimă cu o “revoluție”. “Un element se dovedește capital în această revoluție: concepția sa asupra ființei umane ca subiect autonom, căruia îi atribuie o valoare inedită, restabilind fiecare individ în deplina sa demnitate și libertate sa deplină, independent de orice considerent exterior: vârstă, sex, statut social, religie…” (p.89). Isus insista asupra caracterului sacru al omului și egala demnitate a tuturor ființelor umane deoarece toate sunt fii și fiice ale aceluiași Tată ceresc.

Aceasta este, captată în linii foarte strânse, filosofia lui Isus. Cu siguranță, însă, ea nu se epuizează astfel. După cum nici filosofia nu epuizează profilul lui Isus Cristos.