Andrei Marga: Aniversarea a 500 de ani ai Reformei

O istorie a convingerilor religioase care au schimbat istoria are cu siguranță obiect. În definitiv, performanțele uimitoare ale evreilor nu pot fi despărțite de iudaism. Declinul imperiului roman și expansiunea creștinismului sunt legate lăuntric. Crearea Europei istorice s-a făcut pe fondul creștinării. Știința modernă nu ar fi fost posibilă în afara monoteismului religios. Răsăritul european s-a format în urma Bizanțului. Occidentul s-a singularizat pe temelia catolicismului. Schimbarea Europei și emergența Americii sunt indisolubil legate de Reforma protestantă. China datorează enorm confucianismului și-și caută acum o viziune integratoare. Iar importanța cestor praguri în istoria mondială este bine cunoscută.
Lumea civilizată celebrează în aceste luni împlinirea a 500 de ani de la inițierea Reformei de către Martin Luther. Se cuvine să ne dăm seama, cu acest prilej, de consecințele culturale ale acesteia, constând în noi interpretări ale lumii. Este desul să menționăm că filosofia care asigură și astăzi, în mare măsură, forma mentis a lumii civilizate, cu Kant, Fichte și Hegel, a avut Reforma printre premise. Lansarea cercetării lui „Isus istoric”, cu transformări nici acum terminate, de la Schleiermacher, trecând prin Ritschl, von Harnack, Barth și Bultmann, la Pannenberg și Moltmann, dar și la Joseph Ratzinger și Hans Küng (detaliat în Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2015) sunt urmări ale Reformei. Multe alte opere din numeroase țări se pot cita.
Se cuvine să ne dăm seama, însă, și de restul consecințelor istorice ale Reformei. Societatea modernă înseamnă economie orientată de randament, democrație a individualităților libere, știință a cauzelor eficiente, cultură a împlinirii scopurilor. Reforma a contribuit decisiv la fiecare.
Două personalități au sesizat în premieră acest impact larg al Reformei protestante. Georg Jellinek (cu Die Erklärung der Menschenrechte und Bürgerrechte, 1895) a deschis ochii contemporanilor asupra iradierii seculare a Reformei – formarea instituțiilor moderne pe baza emancipării individului, pe care l-a stimulat la civism. Max Weber (cu Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1905) a dovedit impactul economic al Reformei. Culturile actuale conțin, în orice caz, efectele durabile ale rolului propulsor al acesteia. Un pas în spatele Reformei societatea modernă nu a mai putut face, chiar dacă și-a adăugat orientări noi.
Istoria este cunoscută. La 31 octombrie 1517 Martin Luther prezenta la Wittenberg cele nouăzeci și cinci de teze referitoare la eficacitatea indulgențelor ecleziale ( Richard Friedenthal, Luther. Sein Leben und seine Zeit, Piper, München, Zurich, 1990) și iniția prima schimbare de concepție în tradiția creștinătății. Unele teze anunțau direct schimbarea. Teza 33 spune că „grația” divină nu se compară cu nici un fel de „iertare” pământească. Teza 62 spune că „adevăratul tezaur al Bisericii este Evanghelia cea mai sfântă despre gloria și grația lui Dumnezeu ”, iar creștinii au a-l urma nemijlocit pe Hristos.
Trei ani mai târziu, Martin Luther a publicat cărțile cheie ale Reformei. Prima, Von den guten Werken, lămurește într-o optică nouă legătura dintre credință și fapte. A doua carte, An den christlichen Adel deutscher Nation von des christlichen Standes Besserung, este adresată autorităților lumești cu propunerea separării puterii spirituale și a puterii lumești. A treia carte, Von der babylonischer Gefangenschaft der Kirche, reașează sacramentele revenind la Isus însuși: botezul și cina cea de taină înainte de toate, de care distinge obișnuințele bisericești. A patra carte, Von der Freiheit eines Christenmenschen, reia idei din Pavel (1 Corinteni 9, 19) și inițiază doctrina justificării plecând de la două precizări: „Creștinul este (în credință, după omul lăuntric) domn liber peste toate, nefiind nicicând un supus” și „Creștinul este (în fapte, după oamenii din afară) slugă a tuturor, fiind supus oricui”. Contradicția se risipește din momentul în care intervine „credința (Glaube)”, în care omul este liber, dar în serviciul celorlalți oameni și a lumii din jur.
Ce este nou în scrierile amintite? Este vorba (cum spune Hans Küng, Das Christentum. Die religiöse Situation der Zeit, Piper, München, Zürich, 1999) de patru cotituri în raport cu tradiția: revenirea la Evanghelia lui Hristos, așa cum a spus Apostolul Pavel, în locul oricărei alte autorități (sola scriptura), restabilirea primatului lui Isus Hristos, în fața oricărui intermediar (solus Christus), afirmarea primatului credinței necondiționate (sola fide) și a grației din partea lui Dumnezeu, așa cum s-a evidențiat în crucificarea și resurecția lui Isus Hristos (sola gratia).
Cum se înțeleg cotiturile a arătat concludent Jürgen Moltmann (în Was protestantisch ist. Grosse Texte aus 500 Jahren, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2008). Sola fide: numai atunci persoana are siguranța „mântuirii (Erlösung)” când se face dependentă singură și în mod complet de „grația (Gnade)” lui Dumnezeu și urmează „dreptatea (Gerechtigkeit)” Sa prin identitate, respect de sine, conștiință de sine. Sola gratia: numai cine este justificat prin „credința” în Dumnezeu poate fi liber, iar „credința” este activă în „iubire (Liebe)”, încât devii „fiul lui Dumnezeu” prin „lucrări (Werke)” și „merite (Verdienste)” în slujba aproapelui. Aceasta înseamnă „muncă (Arbeit)” fără odihnă și acțiune din pură recunoștință către Dumnezeu. „Cine a primit grația lui Dumnezeu acela este flămând după dreptate în lume și protestează contra nedreptății” (p.228). Sola Christus: creștinul aparține Bisericii lui Christos și ascultă doar de evanghelia lui Christos. Sola scriptura: numai Biblia contează, iar autoritatea nu este transmisibilă de la Apostoli încoace.
S-a spus pe drept că Martin Luther a transferat „chemarea (Berufung, vocatio)” din domeniul religios în domeniul profan: orice muncă (Arbeit) este în concepția sa „chemare (Berufung)” divină. „ Fiece muncă în societate este un serviciu divin. Fiece muncă în societate este muncă pentru împărăția lui Dumnezeu și își dobândește din această direcție sensul ei mai înalt. Din această convingere a rezultat ethosul profesional protestant” (p.229). La Martin Luther lumea lucrătorilor profesionalizați a fost luată ca ordine dată de Dumnezeu.
Martin Luther nu a fost deloc singur. El a găsit aliați de viziune impunători. Deja în 1516 Huldrych Zwingli a lansat deviza – „înapoi la surse!”. Jean Calvin a publicat Institutio christianae religionis (1536), ce face din cunoașterea lui Dumnezeu punctul de plecare al vieții creștine. Jean Calvin nu pleacă, precum Luther, de la frământările creștinului ca păcătos, pentru a obține „grația”, ci de la decadența creștinătății, în vederea „salvării”. “Călăuzirii în viață” el îi conferă importanță crucială în „salvare”. „Asceza lăuntrică” este condiția și constă, cum a observat Paul Tillich (A History of Christian Thought, From Its Judaic and Hellenistic Origins to Existentialism, Simon and Schuster, New York, 1968) din curățenie, adică sobrietate, castitate și temperanță, și orientarea spre profit prin muncă (p.271). La Calvin lumea celor care întreprind și investesc este ordinea divină.
Justificarea prin credință a făcut ca Luther să fie socotit profet al evangheliilor originare. Romanticii din Sturm und Drang au văzut în Luther un geniu al limbii (Sprachgenie), clasicismul german un deschizător al epocii moderne. Nazismul i-a adus în față laturi precum „germanul etern”, „antisemitul model”. Astăzi iese în relief cel mai bine, drept prag istoric, dincolo de cele cinci secole de Reformă, contribuția învățăturii lui Martin Luther la geneza societății moderne.
Cele două doctrine nucleu al protestantismului – „justificarea” la Luther și „predestinarea” la Calvin - au fost mereu reluate ( Hugh Ross Mackintosh, Types of Modern Theology. Schleiermacher to Barth, Nisbet and.Co. Ltd., London, 1937). Este o istorie întreagă în jurul lor. S-a sesizat devreme pericolul ca libertatea creștină a lui Luther să fie redusă la o libertate lăuntrică, fără a chestiona împrejurările exterioare, iar cel care nu are succes în munca sa să fie socotit „neales” de Dumnezeu, la Calvin. Pe lângă împrejurarea că, în timp, au apărut un individualism egoist ce se revendică din Luther și o „gândire secularizată a profitului”, ce se revendică din Calvin, care, ambele, pierdeau de fapt legătura cu religia.
Convingerea lui Luther, după care justificarea se obține doar prin credință, a atras și reacții severe. S-a invocat că nu se poate trece peste Poruncile lui Dumnezeu și peste nevoia ca cel care crede să se manifeste în viață conform voinței Sale.
Astăzi situația este schimbată. În 1999 Lutherische Weltbund și Biserica Romano-Catolică au semnat la Augsburg o declarație (vezi Hermann Fischer, Protestantische Theologie im 20.Jahrhundert, W.Kohlhammer, Stuttgart, 2002, pp.272-304) în care se proclamă „înțelegerea împărtășită în comun a învățăturii justificării“. În declarație se spune că numai din „grație (Gnade)“ și în „credință (Glaube)“ în „mântuirea (Erlösung)“ propovăduită de Hristos oamenii sunt luați în seamă de Dumnezeu și primesc „sfântul spirit “, care înnoiește inimile și-i face capabili de bune lucrări. Doctrina „justificării“ este parte a creștinismului și ține de „adevărurile de credință (Glaubenswahrheiten)“.
Adolf von Harnack încheia o scriere monumentală (Istoria dogmei. Introducere în doctrinele creștine fundamentale, 1890), cu afirmația: “Luther a ridicat o dată mai mult Evanghelia, a așezat-o pe postament și i-a subordonat dogma. Rămâne ca lucrarea începută de el să fie păstrată și dusă mai departe” (p.439). Acest imperativ, de a păstra și a duce mai departe – inclusiv etica protestantă a muncii – rămâne actual și acum, la 500 de ani de la începutul Reformei! (Din conferința, Andrei Marga, Max Weber și Reforma. Etica protestantă a muncii și actualitatea ei, susținută în 29 noiembrie 2017 la reuniunea de la Biserica Via, Cluj-Napoca)