GEORGE ROCA: «EVADARE DIN SPATIUL VIRTUAL»

Un poet cu un evantai liric şi policrom, având o cromatică fluidă deosebită, este George Roca în volumul „Evadare din spaţiul virtual” (Florilegiu de poezie), apărut la Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2009.

Încă din titlu poetul ne face cunoscut că desprinderea de preocuparea sa de jurnalist şi ctitor de publicaţii pe internet este echivalentul unei evadări în lumea poeziei. Cunoscând pasiunea sa pentru ziaristică, îmi pun întrebarea retorică, firească, ce a fost întâi poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu răspund, după ce am citit o parte din publicaţiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazând Sfânta Scriptură, CUVÂNTUL cioplit cu „dalta” sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefaţă semnată de Maria Diana Popescu, intitulată „Un romantic avant la lettre”, este structurat în şapte cicluri a căror tematică se interferează, fiind un seismograf al vibraţiilor eului pus în diferite ipostaze ale trăirilor: „Evadarea din spaţiul virtual”, „Antipozi”, „Cromatică Australiană”, „Amintiri”, „Dedicaţii”, „De iubire” şi „Fabule şi parodii“.

Întreg volumul e construit pe un scenariu liric ingenios, deşi nu atât construcţia „injectată” de un romantism lucid dă coerenţă versurilor, cât permanenta stare de veghe, provenită dintr-o stare de criză, resimţită acut, tangenţiind cu visceralul: „În timpul viitor,/ arată-mi Universul/ şi-arată-mi calea bună/ ce aduce-acolo-n cer.“ (Rugă). De aici provine şi confesiunea frenetică şi sinceră, în fapt o explozie a interiorităţii sub forma retoricii impetuoase: „Am deschis acum o carte/ În limba mea strămoşească/ Să dau grijile deoparte,/ fruntea să mi-o descreţească”. (Transilvania). Poetul, fiind departe, „peste mări şi ţări”, ca în basmele noastre, retrăieşte clipele petrecute în tinereţea sa pe pământul străbun.

Versurile par străbătute de o dragoste adâncă faţă de oamenii şi istoria neamului său, inclusiv de o dorinţă ambiguă, ce poate însemna deopotrivă căutarea identităţii pierdute în spaţiul fabulos al universalităţii Terrei, şi invocarea istoriei românilor, dar şi a unei fiinţe complementare, a jumătăţii mitologice, sub diferite ipostaze. Poetul este supus unui supliciu, poartă crucea locurilor natale pretutindeni în lume, chiar şi în spaţiul cromatic australian: „…avea nuanţe de bleu marin/ aidoma/ celor din perioada mea sinilie/ când mai vizitam încă/ Mănăstirea Voroneţului“( Albastru). Discursul liric are un anume dramatism şi un fel de încordare, stârnind sentimente contradictorii asemeni fetei din poezia „Zburătorul” de Ion Eliade Rădulescu. Poetul aduce o infuzie de vitalitate, o prospeţime a confesiei şi o exuberanţă melancolică şi, când obiectul rememorării e copilăria, istoria neamului şi dorul de pământul natal, densitatea lirică este incontestabilă: „Mi-a ieşit în cale copilăria/ dar a trecut pe lângă mine/ de parcă nu aş fi avut-o niciodată.” ( Evadarea). Dramatismul şi romantismul, frenezia şi înfrigurarea trăirilor prin rememorare sunt proiectate în decorul amintirilor, în care se amestecă gestul penitent şi impulsul eliberator. Nota puternică de vitalism şi ardenţă vibratorie contaminează întregul universe liric, încât vibraţiile eului ia forma exploziilor agonice, ca în splendida poezie „Eminescu”: „Spre seară,/ la lumina luceferilor/ pentru a-şi desăvârşi lucrarea,/ a creat poetul,/ pe... Eminescu!” (Eminescu).

Spuneam la început că volumul este un evantai policrom. Justificarea acestui epitet acordat, este, printre altele, şi ciclul cu care se încheie cartea, „Fabule şi parodii”. În literature română puţini mai scriu fabule, cu toate că societatea în care trăim ne oferă destule subiecte, la fel ca în vremea lui La Fontaine, sau a rusului Krîlov, englezului John Gay sau a românului Grigore Alexandrescu. Sub „masca” fabulei, care este o povestire alegorică ce se încheie cu o morală, George Roca critică unele moravuri omeneşti ca în: „Datoria”, „Nebunul şi pisica”, „Nebunul şi căţelul”, etc. Iar parodiile (însemnând un fel de cactus) sale sunt o critică tradusă în fapte, cum spunea odată George Pruteanu, aduse fostului Moş Gerilă, anumitor oameni ce-şi uită limba maternă, ruşilor băutori de votcă, etc.

Citind această carte mă gândeam la ceea ce spunea monseniorul Vladimir Ghika că „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede”, la care adaug că moartea ne desăvârşeşte viaţa, pentru că, punându-i limite, îi dă formă. Viaţa poetului nu este ceva care există oricum, ci este o excepţie a morţii. Aşa cum lumina este o excepţie a întunericului universal, precum iubirea din versuri este o excepţie a întunericului urii dintre oameni.

George Roca este un poet admirabil, în plinătatea sa creatoare, cartea fiind un poem liric al sensibilităţii şi inteligenţei, o confesiune pornind de pe malurile Crişului Repede până la Oceanul Pacific, cu chipul răsfrânt în oglindă.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5