„ Gradele de comparaţie” – o tentativă prozastică inedită

Apărut anul acesta la Editura Tipo Moldova, romanul „Gradele de comparaţie” este o carte contrariantă, nu prin problematica ei, ci prin felul în care scriitura o fărâmă.
Cartea e alcătuită într-un stil voit eclectic, cu derapaje dintr-un regim prozastic în altul. Pasta narativă e obligată să primească tot ce scriitorul aşează în ea: pagini de reportaj şi retrospective sastisite ale anilor posdecembrişti, secvenţe de etnografie urbană, de jurnalism pigmentat cu anecdote (unele deja obosite), aforisme, pasaje cu reflecţii şi analize psihologice, sociologice, retrospective istorice.
Astfel încât compoziţia romanul este interesantă, dar riscantă, asta chiar dacă după câteva pagini e înserat avertismentul:„autorul amestecă limbajul gazetăresc cu cel beletristic”. Inserţii de genul acesta se repetă nu o dată, încât devine repede evident că Icu Crăciun creează un narator şi un comentator al naratorului, ambele fiind ipostazieri ale lui, scriitorul. Primejdia compoziţională vine de la iluzia că poţi amesteca apa cu uleiul.
De aici derivă impresia de stil inconsecvent, cu derapaje dintr-un registru prozastic într-unul jurnalier. Prima pagină este extrem de frumoasă, impresionantă prin densitatea observaţiei detaliului, a decorului, a interioarelor, ca apoi să se treacă brusc la evocări tip lucrare didactică de gradul I.
Când nu amestecă apa cu uleiul, ochiul lui Icu Crăciun vede aproape şi departe, cu dexteritate de prozator auctorial autentic. Detaliile determinative (pentru un gest, o replică, pentru reconstituiri alerte de biografii, destine, fapte, secvenţe de crize matrimoniale, de adulter) sunt convingător potrivite, cititorul având acea satisfacţie a ficţiunii care dă iluzia vieţii vii (A se vedea în acest sens nu mai departe decât cap.XV).
În paginile de proză propriu-zisă adesea se creează impresia că scrisul lui Icu Crăciun are pusee din Hortenzia Papadat-Bengescu (Am mai făcut remarca aceasta şi pe seama alte cărţi ale sale), nu este din parte-mi un reproş ci o constatare: Adică, scrie ca şi cum ar bârfi ironic, ar cleveti; e ca şi cum un vecin vede ceva în curtea celuilalt, apoi şuşoteşte la o bere sau un capucino prietenilor. Un astfel de stil a fost pozitiv apreciat de G.Călinescu pe seama faimoasei scriitoare din perioada interbelică.
De asemenea, se vede că a învăţat bine de la Liviu Rebreanu şi Marin Preda construcţia simetrică. La Icu Crăciun parcă e ostentativ simetrică. Romanul începe cu pronumele negativ „nimic” („Nimic nu s-a schimbat”) şi se încheie tot cu „nimic” („Nu mai aştepta nimic”). Doar că ultima pagină e obsedant presărată cu acestui „nimic”, ceea ce sporeşte tensiunea lecturii, şi motivează astfel actul final al extincţiei protagonistului, a mărturisitorului.
Finalmente, în „Exerciţii de compunere” lumea zonei Lăsăud este o oglindă, in nuce, a lumii româneşti actuale, ale cărei imagini sunt coagulate cu ironie şi, nu o dată, cu repulsie.