Grigore Cotul, un epigramist cu blazon

Poate nu vă vine să credeţi?
Eu mi-am dat seama încă de la prima sa carte: „Optimistul blazat”, deşi, sincer să fiu, n-am prea înţeles sintagma!. Dar, mă rog, Grigore Cotul ştie ce ştie, adică ştie ce face, în primul rând, iar ceea ce ştie, face foarte bine. Vă garantez! A spus-o şi Ioan Pintea, când cu lansarea noului volum, la Biblioteca Judeţeană George Coşbuc din Bistriţa, volum pe care l-a şi premiat, la „Mărul de Aur”, ediţia din acest an. E vorba de cea de a doua sa carte, precizez: „Ironii homeopatice”. Altă trăznaie marca Grigore Cotul! O carte de epigrame. Umor servit cu linguriţa, în cazul de faţă. Cu alte cuvinte, ca să nu mai lungim vorba, puţin dar bun!
Cartea a apărut la Editura PIM din Iaşi, 2019. Prefaţă semnată de Petru-Ioan Gârda (cu â din a!), un renumit epigramist clujean, iar postfaţa aparţine prozatorului Icu Crăciun, are 170 de pagini (cartea, nu Icu!) şi vreo 600 de epigrame, grupate în nu mai puţin de 15 secţiuni. Cu voia dumneavoastră, le pun pe tapet: „Încurcături familiale”, „Educaţia la ecograf”, „Paiul din ochiul meu”, „Bârna din ochiul altuia”, „Cugete… adânci”,, „Frământări populare”, „Reţete compensate”, „Joc şi mişcare”, „În contra… vântului”, „Cuvinte pe contrasens”, „Apucături autohtone”, „Delicateţuri politice”, „Rondeluri şi alte fantezii” „Dialoguri epigramistice: «Din Şanţ în şanţ»” şi «Din Şanţ în Satiricon»”. Pe cât de diverse, ca tematică, pe atât de unitare, estetic vorbind. (Aş fi vrut să zic, mai pe scurt: unitate în diversitate, dar au spus-o alţii, destui, înaintea mea!) Lucru remarcat, de altfel, şi de prefaţator, care vorbeşte de „multitudinea ideilor şi a temelor abordate, de la politică la problemele familiale, de la tarele societăţii şi ale indivizilor la problemele existenţiale, autoironii şi altele şi altele…”
Prefaţa, o spun şi eu cu toată responsabilitatea, nu este una de circumstanţă, ci un text aplicat matematic, „cu epigramele pe masă”, cum s-ar zice. După varietatea tematică pe care o abordează, îţi dai seama, „din prima”, că autorul este capabil să scrie despre orice. Mai precis, să facă mişto de orice şi de oricine, dacă tot vorbim de umor. Sursa lui de inspiraţie fiind faptul cotidian, ca să detaliem puţin, iar armele sale sunt umorul, ironia fină şi inteligenţa, dacă nu vă supăraţi.
Ioan-Petru Gârda mai crede (încă mai crede!) că rolul epigramei este „să îndrepte societatea atrăgând atenţia unora că greşesc, în speranţa că se vor simţi.” Nimic de (contra)zis, mai ales când autorul îşi dă cu părerea chiar şi despre el însuşi:
„Mă pregătesc de Centenar,/ Că vremea trece, vrei nu vrei,/ Şi de mă uit în calendar…/ S-au dus doar primii patruştrei.”(TRECUT-AU ANII…). Asta aşa e, dragă Grigore, dar până la 100 mai sunt 57 de ANI (Agenţia Naţională de Integritate, cine-şi mai aminteşte de ea?).
Nu ştiu dacă Grigore Cotul face politică, dar „delicateţurile politice” pe care le cultivă, le-am savurat şi eu cu mare plăcere, cum e şi în cazul de mai jos:
„Un candidat, să poată fi ales/ În viitoarea noastră Românie,/ Va trebui să aibă-n palmares/ Un stagiu de trei ani la puşcărie” (De ce nu 3,6?).
Apropo, cine nu-şi mai aminteşte azi de „celebrele” brigăzi artistice de agitaţie? Doar cei care n-au trăit acele vremuri, evident! Eu ţin minte că la Sângeorz-Băi exista, cândva, un festival al umorului. Într-un an, am nimerit şi eu (ca orbul în Brăila!) la una dintre ediţii. Spectacolul începuse şi, ca să nu deranjez, mă rog frumos, m-am suit în balcon. În timp ce „brigăzile” se perindau pe scena Casei orăşeneşti de cultură din localitate, lumea râdea în hohote şi, printre hohotele de râs, am constatat, cu uimire, şi o excepţie. Să mor eu dacă vă mint! Omul din dreapta mea (dibuit în semiîntuneric) era stană de piatră! Mai degrabă, gata să-l podidească plânsul! Cred că era singurul om din sală care nu râdea. Când, la final, s-a aprins lumina, am încremenit. „Excepţia” era actorul de comedie Marin Moraru! Preşedintele juriului!, cum aveam să aflu în scurt timp.. (A fost o ocazie unică pentru mine - cu care m-am tot lăudat, deşi nu mă credea nimeni – de a face şi eu parte dintr-un juriu atât de select!).
Multă vreme, după aceea, m-am tot gândit ce l-o fi apucat pe celebrul actor de nu râde la astfel de perle umoristice? Abia după 30 de ani de la măreaţa noastră „revuluţie” am aflat răspunsul la această întrebare. Mi l-a oferit chiar prietenul meu, Icu Crăciun, prozatorul, în posfaţa cărţii cu pricina. Fiţi numa’ atenţi la ce zice dumnealui.
„La prima citire, e adevărat, stârnesc râsul sau cel puţin zâmbete, dar tâlcul lor, aparent irelevant, este de cele mai multe ori grav şi profund. Sintagmele paradoxale, oximoronice ori parodice ne demonstrează că avem de-a face cu un intelectual rasat, deseori cultivator al autoironiei, cu un simţ al umorului fin şi inexorabil, care a percutat la tot ceea ce s-a întâmplat în această ţară obidită, dar şi în preajma sa.”
Am percutat şi eu, dacă nu vă deranjează! Şi vreau să vă mai spun, în încheierea acestor rânduri, că Grigore Cotul, de loc din Şanţ, profesor de matematică la Maieru, e un epigramist cu blazon!. Citindu-i catrenele, nu te poţi abţine să nu râzi! Chiar dacă nu totdeauna râzi cu gura ta, cum el însuşi o mărturiseşte: „În fiecare an promit/ Să râd, că nu-i atât de greu/ Să recunosc, să spun cinstit,/ Că râd, dar nu e râsul meu.” (PROMISIUNE DE ZIUA RÂSULUI).
Că nu degeaba cartea aceasta, abia ieşită de la tipar, a înşfăcat deja vreo două sau trei premii! Vă mai vine să râdeţi?

Aurel PODARU