Haşişul nu e bun pentru mine!

„Sau nu ştiţi că trupul vostru

este templu al Duhului Sfânt,

Cel ce este întru voi, Cel pe care

De la Dumnezeu Îl aveţi?”

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Aceste articole săptămânale prin care comunicăm, de obicei, se referă, aşa cum era anunţată rubrica, în august 2008, în Ziarul Răsunetul, la diferite publicaţii, cărţi, reviste.

Ei bine, astăzi vorbim doar despre un articol: Haşişul nu e bun pentru mine!,

scris de JACQUES SALOMÉ, scriitor, psihosociolog, poet, formator, licenţiat în psihiatrie.

Am ales să reproduc acest articol, pentru că, am constatat în cuprinsul său o izbitoare coincidenţă a ideilor lui JACQUES SALOMÉ, cu ale mele şi ale multor oameni din preajma mea cu privire la obiceiul unor fiinţe umane ce caută o mai bună stare de spirit în consumul de substanţe dăunătoare lor şi celor din jur, dar şi pentru faptul că, în ultimul timp, vedem şi auzim prea multe întâmplări tragice legate de acest fenomen.

Iată cuvintele lui JACQUES SALOMÉ din articolul Haşişul nu e bun pentru mine: «Trebuie să fiu un imbecil. Un imbecil în sensul tare al termenului, mai precis limitat, inocent, întârziat din punct de vedere intelectual şi social. Întârziat mai ales din cauza unui aspect important al vieţii de astăzi... consumul de droguri!

Am descoperit recent într-un mod aiuritor că cea mai mare parte a prietenilor mei, unii dintre apropiaţii mei, luau (consumau?) haşiş. Drog dulce, lejer, spun ei, provoacă o stare plăcută şi liniştitoare, fără efecte de familiarizare, îmi precizează ei mereu, în faţa aerului meu surprins. Ei se miră la rândul lor: „Chiar aşa, nu ai luat niciodată, nici măcar un fum?” Nu, pentru simplul motiv că nu ştiu să fumez. Că nu am fumat niciodată. Ah, ba da, a fost doar o timidă tentativă cu ocazia aniversării mele de şaisprezece ani, pentru a face ca ceilalţi! Dar cum preţul unui pachet de Gauloise era echivalent cu cel al unei cărţi de buzunar, colecţie care tocmai apărea, am optat pentru lectură în detrimentul fumatului.

De fiecare dată când încerc să discut pe marginea acestui subiect, nu numai delicat, dar încărcat de numeroase fantezii, declanşez o cascadă de afirmaţii, de tăgăduiri, de exemple exemplare şi de certitudini definitive. Şi ies din aceasta, de fiecare dată, cu îndoieli, interogaţii, şi chiar remuşcări. Sunt eu oare atât de înapoiat, atât de imbecil sau atât de rigid încât să nu pot să disociez droguri dure de droguri uşoare, dependenţă de familiarizare, servitute şi liberă alegere?

Sunt propriile temeri care mă reţin să mă las dus, să îndrăznesc să intru în euforia de care ei vorbesc cu vibraţii pasionate în voce? „E mişto, grozav, super, nu te mai interesează nimic, e cool...”

„Te simţi bine, fericit, anesteziat, uşor insensibil la greutăţile vieţii, a consuma plăcere nu a făcut rău la nimeni”, mai spun ei.

Reticenţele mele, rezerva mea şi poziţionarea mea ţin de mai multe motive.

Nu aş suporta să recurg la un adjuvant, la îndoparea cu medicamente pentru a mă simţi bine. Mi se pare că am, în acest domeniu, un prag de toleranţă prea coborât faţă de tot ceea ce ar putea să îmi apară ca o dependenţă. Şi aspirina, atunci? Da, o dată sau de două ori pe an, cel mult! Viagra? Nu încă, dar nu se ştie niciodată! Mai mult, mă văd rău să depind de un terţ, de un dealer de canabis pentru a avea doza. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât îmi imaginez că ei nu vând numai haşiş, dar şi, la cerere sau la sugestie, alte tipuri de droguri mai dure, mai corozive, mai periculoase poate. Poate, spun eu, căci nu cunosc circuitele, doar din auzite...

Ştiu că a trage o ţigară cu băieţii, a se distra cu prietenii pare că nu are consecinţe şi nu antrenează (în ciuda câtorva fantezii) la dependenţă sau la excese de comportament. În acelaşi timp, păstrez cu naivitate în minte ceea ce nu este bun pentru mine. Pot să adaug că nu mă gândesc nici că e bine pentru viitorul omenirii. Mă simt „pe lângă”, un pic marginalizat astăzi.

Rămân deci un adevărat idiot, fericit că sunt, căutând plăcerile într-o relaţie mai apropiată cu natura, în lecturi, muzică, întâlniri unde nu te distrezi întotdeauna, dar unde este posibil să descoperi satisfacţia unei afinităţi, abandonul unui schimb de impresii, armonia unei confruntări.

Ştiu că există o multitudine de căi pentru o mai bună stare de spirit, pentru a scăpa de angoase şi gânduri negative, de stăpânirea stresului sau a îndoielii, dar am pretenţia să pot trăi această parte de umanitudine care mă face vulnerabil, deschis confuziilor şi întrebărilor fără răspuns, fără altă susţinere în afara ancorelor mele din această mică fărâmă de viaţă primită în grijă în momentul apariţiei mele pe lume, şi pe care doresc să o măresc şi să o transmit. Fără alte repere decât angajamentele mele zilnice, lupta mea pentru mai multă responsabilizare. Fără altă speranţă decât aceea de a rămâne vigilent şi lucid.

Rămân deschis acestor prieteni care îmi spun să practic, să consum liber, fără abuz, pentru plăcere, şi le mărturisesc, dincolo de uimirea mea, afecţiunea mea, care rămâne faţă de ei, ca întotdeauna, senină.».

Avem multe de învăţat din cuvintele acestui mare om, JACQUES SALOMÉ, care a scris 30 de cărţi ce sunt traduse în 27 de limbi, are familie şi cinci copii.

Suntem uimiţi când auzim pe cei din jur că sunt nevoiţi, sau îndrăznesc să consume substanţe pentru a înfrunta viaţa, şi încercăm să rămânem senini, deşi uneori, numai după ce am plâns cu o dureroasă tristeţe pentru tragedia trăită de fiinţa umană.

Important este ca acestor fiinţe să nu le retragem afecţiunea, deoarece numai aşa putem veni în ajutor. Ştiindu-ne alături, ei pot lua decizia de a renunţa.