ÎNCHISORILE LUI IOAN SLAVICI: Nu-mi era iertat să tac, d-le Comisar regal, căci eu nu sunt politician lihnit de căpătuire, nici patron nevoit a-și căpătui clienții

          Cel care a afirmat nu o dată că „Soarele pentru toți românii de la București răsare”

(într-o scrisoare către Nicolae Iorga, publicată în „Neamul românesc”, dar și pe frontispiciul „Tribunei”), scriitorul Ioan Slavici (1848-1925), nu a fost scutit de arestări și condamnări pe motive politice, uimitor de diferite. A făcut pușcărie în închisorile din Austro-Ungaria pentru „agitație” pro românească în presă, iar autoritățile din România l-au întemnițat în două rânduri (1916 și 1919) pentru „spionaj” în favoarea Austro-Ungariei și colaborare cu inamicul. Caracterul integru al scriitorului este bine cunoscut cititorilor interesați. Ni se pare util, însă, să republicăm aici câteva fragmente din cuvântul inculpatului Ioan Slavici înainte de pronunțarea sentinței în celebrul proces al ziariștilor acuzați de trădare după Războiul reîntregirii (1919), așa cum este el redat în volumul „Închisorile mele. Scrisori adresate unui prieten din altă lume” (Editura Viața Românească, 1921).

R. C.

Domnule Președinte și onorabilă Curte,

          Voind să întervertească șirul în care eram puși sub acuzare, d-l Comisar regal m-a pus pe mine în frunte spunând că eu am zis că sunt gata să mor. Vorba e foarte grea.

          Pentru ca D-voastre să puteți da verdictul, trebuie să știți în care anume împrejurări am zis-o aceasta, căci în adevăr am zis-o.

          M-am pomenit odată (în 1916, n. n.) că am fost arestat și dus la Văcărești. La Văcărești am petrecutcele mai urâte zile ale vieții mele.

          Mai întâi și mai întâi, când am sosit acolo, eu, om bătrân, cum zice cu atâta patos domnul Comisar regal, a trebuit să dorm pe scânduri.

          Nu e destul atât: era o murdărie îngrozitoare!

          Eu am citit „Divina Comedia” a lui Dante, am văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfățișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am văzut pe la mănăstirile noastre, așa cum e înfățișat, iadul: toate aceste sunt nimic în comparație cu ceea ce am văzut la Văcărești.

          Las la o parte mormanele de gunoi de prin curte și murdăria de pe scări. Era însă acolo râie, și gardianul îmi spunea să nu pun mâna pe balustrada scării, că iau râia. Mai era febră recurentă, era vărsat, era tifos exantematic, iară eu stăteam în mijlocul acestui focar de infecțiune.

          Ne aflam 17-19 într-o sală. Când mă deșteptam noaptea, îi vedeam pe ceilalți goi în cel mai curat înțelesal cuvântului și spălându-și tot trupul cu prtrol pentru ca păduchii să fugă de la dânșii. Eu nu puteam să fac lucrul acesta și-mi ziceam: „Vai și amar de tine, căci toți păduchii fug de la dânșii și dau năvală asupra ta!”

          Când ieșeam pe afară, vedeam pe jos aruncați câte 4-5 morți cu ochii deschiși, oameni morți fără lumânare; nimeni nu le-a închis pleoapele; niciun preot n-a venit să le citească vreo molitvă. Așazăceau goi pe jos și câte doi-trei erau vârâți într-un coșciug.

          Desine se-nțelege dar, că colegii mei au făcut o cerere, ca să fie lăsați de la Văcărești, unde viața le era-n primejdie ori să fie puși în libertate provizorie. Au subscris toți cererea aceasta, apoi au venit la mine s-o subscriu și eu. Le-am zis: „Oameni buni, degeaba o faceți aceasta, căci n-o să fiți puși în libertate.” – ”Ba nu, mi-au răspuns. Să subscii și D-ta, că reușim”.

          Am subscris, dar în modul următor: „Subscriu și eu cererea de mai sus, cu rezerva că sunt gata să mor aici, dacă marile intereseale neamului românesc o cer aceasta.”

          Ce era aceasta?

          Eram în adevăr în fiecareclipă amenințat de moarte și vă spun D-voastre acum: dacă mă mai trimiteți pe mine un timp oarecare, două-trei săptămâni, la Văcărești, aceasta este pedeapsăcu moarte pentru mine! (...)

          Orișicât de-ngrozitori ar fi fost nemții care au venit aici, D-voastre trebuie să știți, și fără ca să vă spun eu, că în ajunul venirii nemților s-au pus foarte multe stăruințe ca maghiari, turci și bulgari să nu intre în București mai înainte de a fi intrat germanii. Dece? Pentru că cei de aici ne temeam de maghiari, de turci și de bulgari și-n acele împrejurări triste îi socoteam pe germani drept un fel de ocrotitori ai noștri contra aliaților lor. N-aveți decât să cercetați pentru ca să vă încredințați că așa era. Îngrozitoare lucruri au făcut bulgarii prin orașele și prin satele noastre, chiar și la București ce-ar fi făcut, dacă nu i-ar fi oprit germanii?

          Spunea d-l Comisar regal că la Capșa bulgarii trebuiau să stea cu perdelele lăsate. Eu vă mai spun că, în cele din urmă, n-aveau voie să poarte armă. Dece? Cine-i oprea? Hotărât că nu noi, care n-aveam nicio putere.

          Este iubirea de oameni și durerea de neam ceea ce ne-a făcut să vorbim cum am vorbit, nu numai pe noi, ci pe toți.

          Îndeosebi eu mai aveam și un alt cuvânt, încă mai puternic, pe care mai ales D-voastre, oștenii, îl veți înțelege.

          În timpul acum nu tocmai scurtei mele vieți am ostenit, m-am expus șiam adus jertfe și, repet ceea ce am zis la interogatoriu, nu e între contemporanii mei niciunul care a făcutatâtca mine pentru unitatea sufletească a românilor de pretutindeni. În lupta grea și îndelungată, am avut tovarăși oameni cu lepădare de sine, care au ostenit și ei, s-au expus și au adus jertfe.

          S-au stins unul după altul acești vrednici și mie neuitați luptători, tovarășii mei de muncă și de suferințe și eu am rămas singur aproape. Nu e oare o datorie de pietate să stărui în convingerile noastre și să port în grelele vremuri de azi steagul sub caream luptat? Dacă n-aș face-o, ei s-ar ridica din mormintele lor și-ar striga: „Nemernicule, Dumnezeu ți-a făcut parte de o mai îndelungată viață pentru ca, de frică, să te lepezi de noi și să taci!?”

          Nu-mi era iertat să tac, d-le Comisar regal, căci eu nu sunt politician lihnit de căpătuire, nici patron nevoit a-și căpătui clienții. (...)

          Mai rămâne o obiecțiune pe care am s-o înlătur, și aici nu vorbesc numai de mine însumi, ci și de toți cei ce am stăruit și mai stăruim în politica tradițională.

          S-au schimbat împrejurările și astfel nu mai avem nici noi să ne-ncăpățânăm.

          Aceasta nu!

          Nu sunt eu, nu e d-l Comisar regal, nimeni în lumea aceasta nu e în stare să scrie istoria faptelor nepetrecute. Nu mai cercetez ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi întâmplat cele întâmplate, sunt însă stăpânit și azi de gândul că bine nu e cum este.

          M-am pomenit în lume cu simțământul că cel mai neînduplecat și mai primejdios dușman al neamului românesc au fost, sunt și rămân slavii care ne-mpresoară din toate părțile, viața mea toată mi-am petrecut-o săvârșind fapte pornite din simțământul acesta și nu osândă mi se cuvine pentru că stărui în convingerea că pe calea cea bună sunt aceia dintre fruntașii neamului nostru care ne spun că, din legăturile noastre cu slavii și cu sprijinitori ai slavilor, pentru poporul român, numai rele pot să purceadă.

          Se poate că ei greșesc ți greșesc și eu, dar greșeala nu e crimă și procesul acesta au să-l judece urmașii noștri, care vor cunoaște și urmările faptelor săvârșite azi de noi. (...)

          Cu toate acestea, d-l Comisar regal cere pentru mine cea mai aspră pedeapsă, căci, în gândul nu știu cui, interesele superioare ale neamului românesc o cer aceasta.

          Nu, Domnule Președinte. Adevăratele interese ale neamului românesc cer, din contra, ca oamenii ca mine să nu fie puși în rândul făcătorilor de rele.

          Eu am scris o mulțime de cărți care sunt citite azi și vor fi citite și-n viitor, mai ales de tinerime. Nu este în interesul neamului românesc ca cei ce le citesc să zică: „Dar cel ce-a scris era un făcător de rele!”

          Eu am scris niște broșuri în care dau povețe asupra educațiunii naționale, asupra celei fiscale și asupra celei morale. Nu e bine ca cititorii lor să zică: „Iată, omul care le-a scris aceste era un ticălos care, neavând la vreme de bătrânețe ce să mănânce, s-a făcut trădător! Avem să-i aruncăm cărțile-n foc!”

          În toate cărțile de citire sunt scrieri de ale mele, în toate manualele de istorie literară, e trecută biografia mea.

          Au să fie aruncate-n foc?

          De ce?

          Pentru că n-am voit să mă leapăd și eu, când s-au lepădat alții, de convingerile în care au stăruit bunii și părinții noștri și până ieri am stăruit și noi cei încă în viață. (...)

          Domnule Președinte și onorabilă curte, vă vorbesc acum ca și când n-ar fi vorba de mine, acuzatul Slavici, ci năpăstuitul scriitor Ioan Slavici.

          Dacă țineți seamă de efectele morale ale verdictului, nu e destul să mă achitați: trebuie să-mi dați satisfacțiune pentru toate nedreptîțile ce mi s-au făcut, pentru modul în care am fost tratat.

          Dacă nu puteți s-o faceți aceasta, dați-mi, vă rog, o pedeapsă grea, care nu mă jignește, nu mă umilește.