,,Inelul de iarbă’’ - un simbol al iubirii eterne

Autorul acestei cărţi este renumitul scriitor clujean Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Sriitorilor Români şi membru corespondent al Academiei Americană Română, unul dintre creatorii de literatură care abordează cu o deosebită uşurinţă şi talent mai toate genurile şi speciile acestui domeniu artistic.
Cartea Domniei sale ,,Inelul de iarbă’’, apărută în Editura,, Napoca Nova’’, Cluj, 2013 , este un roman în care se oglindeşte o experienţă de viaţă, un mod de-a trăi sub cupola actului creator. Este o proză memorabilă în care spaţiile lirice şi simbolurile sunt ale unui prozator cuprins de dorul scrisului.
Construit pe temelia unui edificiu artistic în care mijloacele moderne de realizare îşi găsesc cele mai potrivite forme de exprimare, romanul are un subiect atractiv, plin de curiozitate , chiar prin titlul pe care îl are, se decantează în sufletul cititorului, pune probleme existenţiale, poartă amprenta realităţii, dar şi a ficţiunii care se completează atât de bine în favoarea epicului. Folosind tehnica jurnalului, dar nu numai, scriitorul Al.Florin Ţene îşi pune în valoare arta sa narativă, puterea de a crea personaje cu psihologii complexe, oameni cu sensibilităţi deosebite, indivizi din viaţa de zi cu zi, precum şi din universul mistic.
Cartea este structurată pe douăsprezece capitole, fiecare începe cu câte un citat aparţinând marilor gânditori şi reprezentanţi ai culturii naţionale şi universale, toate sugerând esenţa naraţiunii ce urmează a se derula.. Personajul principal este omul de cultură Dorin Moisescu , scriitorul de vocaţie care îşi trăieşte viaţa în realitatea concretă, dar se caută şi în ,, oglinzile conştiinţei celor din jurul său’’.Alături de el se află şi alte personaje, unele chiar,, ciudate’’, cum este Ion, apoi cele din lumea satului, Gheorghe şi Antonia şi nu în ultimul rând Maria şi Vasilica, faţă de care nutreşte aceleaşi sentimente, chiar dacă legile scrise şi nescrise nu-i permit.
Romanul are o construcţie circulară, asemeni operei lui Liviu Rebreanu ( Ion, Pădurea Sânzuraţilor ) care începe cu o însemnare legată de protagonist : ,,Mă duc să mai văd o dată locurile natale. Cine ştie dacă le voi mai vedea vreodată....Mă duc să ascund acest roman, fiindcă, nu de puţine ori oamenii răi au încercat să pună mâna pe el....’’ şi se încheie cu un Epilog în care Dorin Moisescu dă autografe cu prilejul lansării volumului postum al tatălui său.
Un pilon important al construcţiei acestui roman îl constituie iubirea, marea iubire prin care,, autorul se raportează la alţii şi la sine’’. Simbolul ei este reprezentat de ,, inelul de iarbă’’pe care cei doi îndrăgostiţi şi l-au pus pe degete, acum cincizeci de ani, jurându-şi unul altuia iubire veşnică. Protagonistul se lasă însă atras de jocul ,, bărbatului care iubeşte în acelaşi timp două femei’’.Destinul n-a fost unul îngăduitor faţă de el. De la marea glorie pe tărâm literar şi de om fericit timp de cincizeci de ani, a trecut la starea de ,, degradare rizibilă’’. Divorţează de Maria şi ajunge ,,om al străzii’’.
Personajele trăiesc intens timpul ,,actual’’,adică al naraţiunii propriu-zise şi chiar şi cel al rememorărilor. Intâlnim aici o intersectare de timpuri care îndeamnă la meditaţie, la descifrarea semnificaţiilor existenţiale.
În cuprinsul romanului se găsesc câteva simboluri care dau efect naraţiunii şi în acelaşi timp au valoare mitică : geamănul, oglinda, creatorul, duşmanul din umbră. Ele devin uneori şi obsesii care aprind conflictul interior al personajului central.
..Scriitorul ne poartă pe meleagurile maramureşene, atât de cunoscute lui din perioada studenţiei la Baia Mare, valorificând lexicul specific acestei zone, tradiţiile şi obiceiurile vechi. Cu farmecul povestirii sale ne introduce în lumea şi filozofia ţăranului din Bărăgan, de unde îşi are şi el originea, dezvăluindu-ne o experienţă mai puţin cunoscută : ’’vremea semeănatului. Bătrânul Gheorghe s-a aşezat ...,, cu fundul gol pe brazde în mijlocul ogorului. A stat aşa câteva clipe. - E bun de semănat Carol. Mâine venim cu semănătoarea’’. Acesta era termometrul despre care îi vorbise mai înainte fiului său.,ce nu putea să-l înţeleagă.
Dacă autorul n-ar fi dat explicaţia de la începul cărţii, privind interviul introdus în text, oricare am fi putut crede că este un roman autobiografic. Şi totuşi, nostalgia după locurile natele este o dovadă că descrierile atât de autentice fac parte dintr-o experienţă familiară.
Ca un reproş adus regimului comunist sunt şi amintirile triste care n-au putut fi date uitării. Din gura personajelor sale aflăm despre cozile interminabile pentru alimente, obligativitatea uniformei şcolare, cafeaua considerată un lux, muncile patriotice şi multe altele, rămase cu un gust amar pentru generaţiile mai în vârstă.
Al. Florin Ţene este un scriitor care îşi înnobilează scrisul prin nijloace artistice care dau culoare şi frumuseţe cuvântului. Întâlnim în text o bogăţie de metafore şi expresii inconfundabile prin valoare şi sens : ,, laptele dimineţii îşi prelingea stropii pe ferestrele vagonului’’, ,,trenul înfăşura distanţele pe roţi’’, ,,soarele înghiţit de dealurile din apropiere’’,
,, ghemul vremii’’, etc. Este un maestru al frazei bine închegate, frumos rânduite şi pusă în ritmul celei mai alese sensibilităţi, lăsându-se uşor citită. Verbul său are ceva deosebit, e când sprinten ca vorba munteanului, când molcom ca cel al omului de la câmpie şi, întotdeauna apropiat de sufletul cititorului.