Întoarcerea în cetate

Anchetele Răsunetul cultural în era Menuț Maximinian... Uneori îndeamnă la superbe exerciții de cartografiere a unor matrice spațiu-timp, alteori aduc scriitorilor subtile provocări la configurarea propriilor universuri paralele, metafizice. Dar, mai mereu, rezultatele sunt spectaculoase, iar faptul că publicația pe care neobositul și omniprezentul om de cultură o conduce își trasează, din punct de vedere tematic, coordonate similare cu România literară (în numărul 48-49 din 2022) și alte publicații importante este, cu certitudine, lăudabil. Ce se așteaptă de la scriitorii care răspund anchetei? De această dată, un text confesiv-analitic, la ceasul consacrat retrospecției. O ultimă privire înapoi, peste anotimpurile anului ajuns în fața porții și, implicit, încă o întoarcere a fiecăruia spre sine, coborând toate treptele interioare. Doar așa putem descâlci și sorta miile de semne ale amalgamului pe care cei mai pragmatici dintre noi îl numesc bilanț.

Așadar, cum a fost anul 2022? Cu răspunsul blocat pe vârful limbii, îmi vine în minte romanul lui Peter Mayle, Un an bun. Savuros și delicat ca vinul din Provence care dă aromă și consistență acțiunii, romanul i-a adus lui Mayle celebritatea abia după ecranizare, prestațiile memorabile ale lui Rusell Crowe și Marion Cotillard înscriind filmul pe lista celor cu alonjă de clasicizare. Bancherul Max Skinner moștenește un domeniu viticol în sudul Franței și părăsește centrul financiar al Londrei plin de speranță, însă așteptările îi sunt repede spulberate. Într-un context aparent potrivnic, în care totul merge cât se poate de prost, Max descoperă câteva sticle cu un vin fabulos, care îi arată adevărata valoare a podgoriei moștenite. Abia atunci, ca după un restart, simte și el inconfundabilul parfum provensal. 

Anul 2022 a fost marcat de întâlnirea fatidică a celor trei crize (pandemie, război și criza economică globală) și a hrănit abuziv monstrul cu care mintea noastră abia învăța să coabiteze: teama. O teamă devastatoare, planând funest asupra oamenilor, din ce în ce mai îngrijorați pentru locurile de muncă, educație ori, în unele cazuri, chiar sursele existenței. A fost anul care ne-a scos în față o altfel de normalitate, una încă necunoscută și greu de înțeles. Cu atât mai greu de acceptat. Dar... chiar în circumstanțele articulate catastrofal de acele întâmplări politico-economice și (mai mult sau mai puțin) sanitare, mi-a fost dat și mie să găsesc, asemenea bancherului londonez, câteva eșantioane de bucurie, care au salvat definitiv aura literară a acestui an atipic. Din Ghemul ischemic, cel atât de bine înfășurat în desenele lui Radu Feldiorean, s-a țesut una dintre cele mai apreciate cărți de poezie editate de Școala Ardeleană, o editură de calibru, adevărata capodoperă a runcanului Vasile George Dâncu. Iar primele două volume ale trilogiei coreene, marea mea încercare în proză, mi-au adus mai mult decât premii, cronici elogioase și traduceri în patru limbi de mare circulație: mi-au adus cititori. Nu cred că există tristețe mai mare pentru un scriitor decât aceea de a nu i se citi cărțile. Sutele de exemplare vândute au ținut tristețea departe de mine și îmi dau curajul de a continua. Dar cel mai prețios moment rămâne ceea ce eu consider a fi întoarcerea în cetate. La peste 20 de ani de la contactul fascinant cu poezia mare și cu lumea culturală a Clujului, acest decembrie așează aroma colacului și a cetinii de brad peste emoția, îndelung așteptată, a clipei în care am primit legitimația de membru al Uniunii Scriitorilor din România. Acolo, la filiala clujeană, unde Irina Petraș, neobosită și mereu inspirată, dă tonul unor evenimente de mare ținută.

Dacă îmi trec amintirile prin filtrul potrivit, pot spune, fără reținere, că 2022 a fost Un an bun. Nu am așteptări literare de la 2023. Lucrurile se vor așeza mereu pe făgașul bun dacă voi munci cu pasiune și voi ști să străbat cu răbdare anotimpurile creației mele. Doar sănătate să ne dea Dumnezeu.