Vasile V. Filip: Un an răvășitor

Să ne înțelegem: fiecare nou an adăugat vieții noastre e o victorie. (Alternativa o cunoștem cu toții – și nu ne place.) Dar sunt victorii și victorii: una e o victorie în deceniul trei al vieții noastre, și cu totul alta – în deceniul șapte. Ultima s-ar putea numi victorie à la Pirus. Adică, încă una ca asta și mai c-am putea-o numi înfrângere.

Sunt prăpăstios? Poate. Dar ia să vedem!

Deși mai că eram tentați să ne declarăm „generația care n-a cunoscut războiul” (nici ciuma, nici holera, nici măcar ravagiile mai recente ale tuberculozei sau scarlatinei), au mai fost – totuși - războaie prin preajmă (cel din Iran, cel din fosta Jugoslavie); au fost revoluții (hai să-i zicem așa celei din ’89) sau momente pe muchie de cuțit (precum cel din august ’68, când cu „Primăvara de la Praga”, cât pe ce să se transforme într-o „iarnă la București”). Toate, însă – subsumabile la ceea ce s-a putea numi (pastișând, sau adaptând, niscai expresii din Caragiale) „ale politichiei valuri”, sau „al naturii lucru ceva” (dacă avem în vedere și inundațiile din ’70, și cutremurul din ’77 etc.). Dar toate astea erau măcar inteligibile, integrabile unui mod comun-uman de a gândi. Or, războiul din Ucraina nu mai este așa ceva. E o molimă (sosită tot pe vânturile rele dinspre est) mai rea decât ciuma, o rătăcire a însăși minții omenești, un eșec al gîndirii umaniste ce părea, la un moment dat, a reuși să-l încadreze pe om în armonia naturii. O victorie (ce înfioară) a antiumanismului (noul curent cultural despre care se vorbește se autointitulează, mai prudent, postumanism), adică a ceva cinic, grobian, deșănțat-mincinos, genocid. Ceva ce umilește tot ceea ce umanitatea a adunat mai scump, mai valoros. de-a lungul istoriei sale: inteligența, cultura, iubirea de oameni. (Sunt, ca specializare, și profesor de rusă. Știu că există un „suflet slav” iubitor de oameni, creator de mare cultură, dar extrem de fragil în plan politic, atâta vreme cât nu e educat în spiritul gîndirii libere și critice. Ba chiar creator de monștri, pe acest plan, rămas – poate – prea aproape de natură; natură care – să nu uităm – are o față de sălbăticie.)

Revenind la oile noastre: când acestui vânt de sălbăticie umană (dar antiumanistă ) i se adaugă și un morb misterios și devastator, venit tot din est (mă refer la Covid 19), când meteorologii constată că 2022 a fost cel mai secetos an de cînd se fac măsurători și statistici de acest fel, când – economic vorbind – ai luat-o pe drumul ce te duce-n mlaștină, numai pentru că e cel mai scurt (mai ieftin, adică, mai rentabil întru imediat) – unde credeați că se poate ajunge? Unde credeți că se poate ajunge pe această cale, a unei educații tot mai puțin infuzate de umanism, mai invadate de competențe, în dauna informației, aceasta din urmă fiind un fel de elevație materială – singura – pe care să se poată clădi ulterior formația?

Știu că întrebarea anchtei se referea la planul individual. Dar, rupt de cel general, social-istoric (și chiar meteorologic), cel (prea) individual își pierde relevanța. Căci, dacă poate să-ți fie rău într-o lume care prosperă, nu-ți poate fi bine într-o lume care simți că alunecă. (Chiar dacă mulți români cred că în țara orbilor cel cu un ochi e împărat, preferând a pescui în apă tulbure.) În plan individual, așadar, dacă adăugăm contextului mai sus schițat două îmbolnăviri virale, două accidente domestice (din care unul soldat cu intervenție chirurgicală), o campanie stomatologică și câteva fluctuații ale unor mai vechi afecțiuni cronice, atunci se va înțelege mai bine de ce am numit 2022 „un an răvășitor”. 

Și iar mai știu că nu aspectele de ordin fizico-medical vizează întrebarea; că e chiar indecent să le faci publice; că nu ca persoană care suferă ai putea interesa, ci ca persoană creatoare. Știu, dar dacă desfacem unele de altele piesele jocului numit „viață”, jocul nu mai funcționează, nu mai încântă. Avem niște piese moarte. Abia în contextul mai sus schițat, anume realizări devin relevante. Mă refer la faptul că 2022 este unul din foarte puținii ani (al doilea, abia) dintre cei ai (deja) destul de lungii mele vieți, în care am reușit să scot două cărți: una în februarie, ca autor  (Cronici, povestiri mărturisiri), a doua în octombrie, în calitate de coordonator (Gavril Scridon – 100 de ani între „oameni de pe Someș”), ambele la Editura Charmides. Să mai scriu vreo 13 cronici și articole, din care 8 deja publicate în diverse reviste culturale din țară (celelalte 5 așteptându-și rândul). Și să mai fac vreo 5-6 emisiuni culturale la Sângeorz TV, sub genericul „Oameni și fapte” (de pe Someș). Iar la final de an, să fiu acceptat ca membru USR, la Filiala Cluj-Napoca. Poate nu e tocmai mult, în raport cu cei a căror meserie este scrisul sau media. Dar destul pentru cineva care și-a asumat condiția de marginal într-ale scrisului și literaturii. 

Și-atunci – s-ar putea întreba cel care a avut răbdarea parcurgerii unor atari mărturisiri – mai poate fi vorba de „un an răvășitor”? Da, orice nouă creție (cam pretențios termenul ăsta, în context) doar dintr-o răvășire se poate naște. Nu oamenii fericiți sunt cei ce scriu. Fericirea nu se poate povesti, e sterilă artistic și chiar comunicațional. Basmul refuză s-o mai povestească („Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”), iar Tolstoi, în Anna Karenina, ne avertizează încă din incipit că alege să povestească nu fericirea (plată, mereu identică), ci nefericirea unei familii, a unei eroine. Pe scurt (și în formularea lui Noica), ”pentru cultură, condițiile rele sunt bune!”. Cam cum e suferința în viața de aici și de acum pentru creștini.

Și totuși, n-ar fi rău să fie mai bine, în 2023.