Ioan Chirilă – 60: Fragmente de gândire teologică, eseistică și poesis

            I. Gândire teologică

Dumnezeu a pus în inima omului „dorul după Dumnezeu” şi aceasta pentru că omul poartă o anumită măsură a cunoaşterii lui Dumnezeu. Pentru a înţelege această opinie teologică patristică, este necesar să marcăm linia interpretativă răsăriteană cu privire la actul gnoseologic. Răsăritul face distincţie între raţiune, cu diferenţierea ei discursivă la infinit, întoarsă spre multiplu şi contrariu, şi, deci, „deifugă” şi înţelegere – ca depăşire a Contrariilor şi integrare intensivă până la unitate şi la unul. Evagrie precizează bine diferenţa de grad şi ierarhia lor atunci când spune: „înţelegerea sălăşluieşte în inimă, cugetarea în creier”. Inima, centrul fără întindere, este sediul înţelegerii cu sensul de minte (νους). Aceasta nu înseamnă deloc negarea gândirii discursive, ci cunoaşterea limitelor sale şi integrarea ei într-o putere de înţelegere reînnoită. Integrarea nu este o simplă convergenţă, ci o coincidenţă în punctul de plecare, căci cunoaşterea este iubitoare şi iubirea este înţelegătoare şi primitoare a tainelor cereşti. În acest sens, patristica răsăriteană nu cunoaşte distincţia dintre o „cale a iubirii” şi o „cale a cunoaşterii”, fiind în întregime centrată pe contemplarea frumuseţii dumnezeieşti. Actul contemplării activează în noi cunoaşterea care este o lumină a sufletului. Prin urmare, cunoaşterea, ca participare la adevăr, constituie în primul rând o achiziţie care luminează, îmbogăţeşte şi transformă pe om. Astfel, cunoaşterea, ca participare la realitate, nu se înţelege numai ca o descriere schematică şi goală sau ca teorie, ci, totodată, ca energie şi aplicaţie sau, în alţi termeni, act şi practică. Acesta este punctul de interferare dintre gândirea teologică a lui Osea şi gândirea patristică, punct în care cunoaşterea are ca izvor obiectul adică pe Dumnezeu. De aceea, expresia „da’at Elohim” nu este o simpla speculaţie oseiană, ci un adevăr care transpare din creaţie, iar „da’at YHWH” este un adevăr care transpare din revelaţia – definiţie a propriei Sale fiinţe.

Osea foloseşte de două ori expresia „da’at Elohim” (Osea 4, 1-6 şi 6, 6) şi de trei ori pe „da’at YHWH” (Osea 2, 22; 5, 4; 6, 3). „Da’at Elohim” nu mai apare decât în Pildele lui Solomon 2, 5, unde are înţelesul evident de „cunoaştere a lui Dumnezeu sau cunoştinţă de Dumnezeu”. Înţeleptul Solomon distinge în cadrul existenţei omenirii o etapă marcată de goana după podoabe, după averi trecătoare. Această atitudine a omenirii nu relevă vreo dispoziţie efectivă pentru înţelepciunea autentică, pentru înţelepciunea care conduce la adevărata frumuseţe şi de aceea el cere omului „plecarea urechii spre înţelepciune şi înclinarea inimii spre buna chibzuială”, căci acestea ne conduc spre temerea de Domnul şi spre cunoştinţa de Dumnezeu. La fel este prezentată starea omenirii şi în cazul cărţii Osea. Aurul şi argintul devin idoli, iar chibzuiala un lucru rar. De aceea, nu putem să nu distingem, precum fac Baumann, Botterwek, Mowinkel, Marti, Weiser, cele două expresii, una diferită de cealaltă, dar nici să spunem cu Baumann că Da’at Yahwe, luată ca element distinct, conduce spre egocentrism, fiindcă cele două au un obiect unic, un unic izvor care se revelează în două etape succesive complementare. Da’at Elohim reflectă pe Dumnezeul creator, autorul frumuseţii, iar da’at Yahwe reflectă ideea mântuirii, Dumnezeul izbăvitor, participaţia la fiindul Său este finalitatea izbăvirii. G.V. Rad repertoriza folosirea numelui lui Dumnezeu de circa. 6700 de ori în Vechiul Testament, dintre care de 2500 de ori este folosit Elohim şi remarca faptul că, orice speculaţie teologică s-ar emite cu privire la cele două nume, nu este suficientă pentru a exprima întregul de necuprins al dumnezeirii. Este cert că la Osea cele două sunt distincte ca nivel de exprimare, una reiterează evenimentele legate de creaţie, actul creaţiei fiind un act de tip marital care oferă posibilitatea creaţiei să crească în Da’at Elohim, şi celălalt reiterează evenimentele re-creaţiei – educaţie spre salvare –, acţiune tot de tip marital care oferă posibilitatea poporului ales să crească în Da’at Yahwe, ca model revendicator al tuturor. Dar Da’at Yahwe nu se va realiza desăvârşit decât în Hristos, de aceea expresia are o consonanţă hristologică evidentă, „Verbum Dei” fiind prezent în profeţi.

Aşadar cele două expresii cer omului participaţia ca element dinamic la actul revelării lui Dumnezeu în creaţie, îi cer vederea frumuseţii create şi propria-i frumuseţe. Vederea acestora fac actul gnoiei umane convergent spre înţelegerea „unităţii creaţiei ca un reflex substanţei”, existenţei şi voinţei Creatorului. Din această înţelegere se intră în sfera poporului ales, a lui Israel ca popor al lui Dumnezeu.

Lansez aceste idei azi, când cred că este foarte necesar omului să încerce să ajungă la „cunoașterea lui Dumnezeu” pentru a înțelege că nu e singur, că el lucrează în lume și în noi lucrează Dumnezeu – această minunată unire[1].

II. Eseistică

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), interogaţie ce exprimă rodul infidelităţii noastre şi nicidecum o stare de fapt din existenţa enipostatică hristică. Ruperea legăturii omului cu Dumnezeu a determinat seceta fiinţială şi pervertirea acestui afect în sensul însetării biologice determinate de focul mistuitor al patimilor. Era, aşadar, firesc ca Hristos să exprime în cadrul aspectului recapitulativ al jertfei Sale această stare de decădere extremă a raţiunii umane care răstumase planurile. În culmea depărtării sale de Dumnezeu, ca de altfel şi noi astăzi, umanitatea spune: Dumnezeu ne-a părăsit, deşi ea este cea care în mod liber a rupt prin păcat legătura harică cu Dumnezeu. Nu este vorba, deci, despre o clipă a lepădării lui Dumnezeu faţă de Hristos şi creaţie, ci de un element pedagogic pentru cunoaşterea fiecărui sens al existenţei şi al relaţiei acestuia cu Dumnezeu în cadrul statutului lor iniţial, fiindcă următorul cuvânt, pentru conştiinţa restaurată, este „Mi-e sete!” (Ioan 19,28). Dar buzele Lui nu au primit apa acestei lumi, cu amărăciunea pervertirii sale, ci ca la puţul lui Iacov era vorba despre apa cea vie. Cuvântul este de fapt ca în exprimarea Sf. Simeon Noul Teolog, enunţată de noi mai sus, „Eu sunt izvorul, râul cu apa cea vie”, mi-e sete în mijlocul lui fiind, căci mă stăpâneşte prin fiinţă setea de înalt, mi-e sete ca să vă satur, să vă dau paharul apostolului, potirul euharistiei. Iar când acesta ajunge la noi se spune „Săvârşitu-s-a” (Ioan 19, 30), m-am îngropat în tine ca şi tu să înviezi împreună cu mine şi aşa să dobândeşti cunoştinţa cea adevărată: când îmbrăţişezi crucea în nădejdea veşniciei dragostei – deci pentru tine cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez Duhul Meu” (Luca 23, 46), căci Trupul se va veseli întru înveşmântarea cu cortul cel nefăcut de mână peste cortul acesta de lut[2].

III. Poesis

Când asculți șoapta Duhului inima cuvântului tace

adâncul făpturii în mărgărite de lacrimi se desface

și spală icoana ce mi-L arătară cum tace

tăcerea ce moartea nu o poate preface în strigăt de frică

ci doar în cuvânt de dăruire: în dumnezeiescul „săvârșitu-s-a!”

și privind a văzut că sunt bune toate!