Ioan Cutova, par lui même

      Școala și literatura se completează fericit, merg mână în mână, se asigură una pe cealaltă că nu sunt pe cale de dispariție, atâta vreme cât există profesori care scriu. Cazul lor este unul destul de special. Ei trăiesc în umbra școlii, uneori sunt cunoscuți, alteori se sfiesc ei înșiși de recunoaștere literară, dar continuă să creeze, să publice, să facă parte din medii literare. Cele două domenii, de educație și de artă, se întrepătrund și nu pot fi delimitate, despărțite, pentru că formează un întreg armonios și valoros.

      Uneori, profesorii- poeți/ scriitori sunt remarcați în timpul vieții. Alteori, ajung să treacă poarta veșniciei pentru a face parte, cu adevărat, din galeria de portrete literare. Dilema profesie- pasiune însoțește și alte categorii sociale, nu doar pe cea a profesorilor, și întâlnim manifestări duble la medici, la ingineri sau în alte domenii de activitate.

      Cred că un om nu trebuie să devină statuie, ca să i se recunoască meritele. Forma aceasta finală, de piatră sau de alt material „nemuritor și rece”, stă la pândă și în timpul vieții, când, de multe ori, ne surprindem „împietriți” de situații, de gesturi, de idei, de întâmplări. Contribuția la statuie ne-o desăvârșim încă din „floarea- vârstei”, prin lecturi, mai întâi, prin educație, prin profesie, prin studii personale, mai apoi, prin imaginea creată, prin urmarea unei cariere, tot mai strălucitoare, până dincolo de malurile vieții.

      Ca profesor de limba și literatura română, la Colegiul Național „Andrei Mureșanu” din Bistrița, Ioan Cutova rămâne în memoria unor oameni, care își amintesc cu recunoștință de vorbele rostite, de atitudini, de împrejurări. Angela Constantinescu mărturisește: „Nu știu cum a reușit profesorul de română din liceu, Ioan Cutova, să ne predea Bacovia pe ploaie. Poate a amânat lecția până a simțit el că e momentul. Oricum, mereu o să-mi aduc aminte de acea oră.” Rodica Cojocaru își amintește de Ioan Cutova, atunci când vorbește de revista școlii „Primii pași”: „Copiii când încep să pornească în viață încep cu nesiguranța mersului. (... ) „Primii pași” înseamnă o primă înfiorare, o primă încercare, în îmbinarea măiestrită a slovelor, truda de a găsi cuvinte ce exprimă adevărul, o primă forare a zonelor adânci, care ascund pentru unii prețioase zăcăminte poetice.” Un fost elev al lui Ioan Cutova vorbește despre faptul că acesta l-a obișnuit cu lectura, cu discursul, cu prelegerea, cu analiza și sinteza. Îi îndemna pe elevi să meargă la librărie, dar să nu se uite doar la titlul unei cărți, ci să o răsfoiască, să vadă Cuvântul înainte, Concluzia, și apoi să o cumpere.

     Ca poet, autor al volumelor, „Cerc vicios” ( debut, Editura Forum, 1945 ),  la care Perpessicius observă „o voce remarcabilă printre poeții în grai aromân”, volum premiat cu premiul „Ion Pillat” pentru poezie, „Lampa lui Diogene”, în 1985, ca traducător al „Luceafărului” eminescian în aromână, „Luțiafirlu, prin grailu armânescu”, împreună cu alte poezii, a scris și proză, „Una bană di om” ( „O viața de om” ), publicată în revista ”Deșteptarea”, figurează în studiul lui Gheorghe Vrana , „Poezia aromână între tradiție și modernitate”, alături de Ovid Densușianu și Matilda Caragiu Marioțeanu. Din această ultimă resursă, reținem că „există un sentiment manifest la scriitorii aromâni, legat de apartenența la o civilizație străveche, de veche spiritualitate, o civilizație păstrătoare de mistere și înțelepciune.” Poezia, aleasă spre exemplificare, aparține lui Ioan Cutova: „Așa au îmbătrânit vorbe și voci/ pe umărul acesta al timpului./ Sunt un urcior/ de vise neplânse,/ ochi de toamnă./ Serile aninate le țin:/ umblete, căutări, zile împiedicate/ fără dimineți. Pe cerul meu/ s-a stins și ultimul soare./ Clipa de lemn mă cheamă/ și ea, să o aduc/ de la margine, ca un/ semn să o aduc,/ s-o arunc peste oase.” ( „Clipa de lemn”, „Sticlu di lemnu”, din vol. „Finarea al Diogen”, „Lampa lui Diogene” ) Gheorghe Vrana apreciază că „din această invocată apartenență ( aromână, n.n. ), decurge probabil nevoia stringentă de a transmite o experiență trăită sau livrescă. Există o tradiție în literatura aromână, a așa-ziselor „părăvulii”, a poveștilor – parabole.”

     Poezia lui Ioan Cutova este poezia de-acasă. Și, când scrii de-acasă, fiecare text preia din emoții, din dor, din nostalgii, ca „suspendate ferestre” ( Aurel Rău ).

      Victor Torynopol ( 1922 – 1985 ), pseudonimul lui Victor Comei Florescu, publică în anul 1945 o antologie de poezie ce-i cuprinde pe Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Mihail Cosma, Ben Corlaciu, Ion Caraion, iar Ioan Cutova este prezent cu poezia „Sanatoriu”. Aceeași poezie face parte și din antologia realizată și publicată la Editura Cartier din Chișinău, recent, în 2018, de către Claudiu Komartin. Cartea lui Komartin se numește „Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine, Poeți ai generației războiului”. Redăm un fragment pentru frumusețea tristeții din această poezie: „Pe Dumnezeu îl găsești la ferești, pe noptiere,/ cum schimbă bucuria în tăcere,/ sau, tăcut, la marginea vreunui chip defunct,/ banalizând viața în contrapunct.// Seara, când numai morții fredonează,/ bolnavii se ascund  în sângele lor/ și visează desigur sburând din pat/ spre un sanatoriu pur, eterizat.// Dar, domnule doctor,/ aici nu-i nimeni bolnav./ Oamenii sunt lumini sau păcate/ și toți pleacă tăcuți din vieață/ așa cum s-ar duce la piață.” ( „Sanatoriu”, din „Cerc vicios”, Forum, 1945 ) Apropierea lui Dumnezeu de noi ( nu a noastră de Dumnezeu ) reprezintă căldura credinței, prezentă în poezie, prezența Creatorului în lucruri mici, la ferestre, pe noptiere, în stare să modifice stări, sentimente, emoții, să vindece, atrage atenția asupra zădărniciei, a efemerului vieții, corect înțeleasă, în dimensiunea ei etică, estetică, ludică și autoironică. Senzația de plutire, de vis, de zbor, de levitație, într-un sanatoriu, metaforă, poate, pentru existență, pur și simplu, duce cu gândul la scriitori existențialiști, la atmosfera din romanele lui Kafka, ale lui Thomas Mann sau Sartre. Finalul poeziei minimalizează moartea, prin comparația plecării din viață cu plecarea la piață, tocmai pentru a distrage atenția de la gravitate, de la tristețe, de la singurătate, oricum anunțate din titlu.

      În ce privește traducerea unor poezii eminesciene în dialectul aromân, fapt materializat în volumul  „Puizii” ( Editura Litera, 1980 ), din care face parte și „Luțiafirlu”, poetul Ioan Cutova mărturisește: „știam că iaste greu, că grailu nă iaste ftoh tra-s poți s-lunvești pri cama marle puet român tu strane armânești...”, tocmai pentru caracterul arhaic al dialectului aromân.

      Ștefan Giosu, în studiul „Două transpuneri aromâne ale Glossei lui Eminescu”, realizează o analiză pe text, pornind de la două variante, a lui George Perdichi și a lui Ioan Cutova. Înainte să dăm câteva exemple, trebuie spus, așa cum precizează Ioan Cutova, că în dialectul aromân, cuvântul „prezent” nu are echivalent, el fiind exprimat prin „minut, minută” ( it. „minuto”, din lat. ) sau „stighmie” ( din gr. ): „Tu stighmia aeste acreaște” ( varianta Perdichi ) și „Tu minuta aestă acreaște” ( varianta Cutova, care optează pentru un cuvânt de proveniență latinească ). Un alt cuvânt care nu este în aromână este „vreme”. Noțiunea de timp este redată prin „oara”, la George Perdichi, „Oara treațe, oara vine”, și prin „chiro”, la Ioan Cutova, „Chiro treațe, chiro vine.” Și „val” are două alegeri, „vimt” la Perdichi și „chimă” la Cutova, „Țe i vimt, ca vimtu treațe” sau „Țe i chimă, ca ea treațe”. Cu siguranță, este destul de greu să-l traduci pe Eminescu în aromână, când atâtea cuvinte nu există. Comparativ, varianta lui Ioan Cutova iese în evidență, ca fiind mai apropiată de Eminescu.

      Fără a fi cunoscut pe deplin, așa cum ar merita, poetul Ioan Cutova se adresează lumii, Universului, prin poezia lui, de o sensibilitate dureroasă, de o tristețe specifică celui înstrăinat și printr-o formă clară, deschisă, pe înțeles, cu grijă față de seama pe care fiecare dintre noi o dăm. Poezia „Timpul” este cea care ilustrează cel mai bine cele arătate, frumusețea rimei, a ideilor, a detașării de lucruri mărunte, a privirii peste munți, a felului de a fi conștient de propria valoare: „Timpul care se coace în pletele mele/ jucăuș ca un copil blând,/ are sângele cald ca un miel/ și-n ochi un aer de vagabond.// Când e trist, lacrimi paralele/ îi curg din ochi ca niște monede grele./ Inima o adună în fiecare seară/ într-o cutie cu pereți de ceară.// Noaptea uneori îi mângâi cu o coaje/ fruntea însângerată de tatuaje./ Tristețile lui din vreme în vreme/ le scriu pentru oameni în poeme.// Timpul care se coace în părul meu/ e frate cu Dumnezeu.”

      Timpul fizic s-a scurs pentru Ioan Cutova. Dar timpul poetic încă se mai coace prin figuri de stil, prin ritm, prin căldura poeziei sale, care ne invită să petrecem „timp” în preajma frumuseții unice, așa cum este fiecare text, încărcat de emoție.

Bibliografie:

1.  Adevărul.ro/ locale/ Bistrița;
2.  Bistrița News.ro;
3.  Ioan Cutova, „Cerc vicios”, Forum, 1945;
4.  Ioan Cutova, „Fînarea lui Diogen”, Stihuri armânești, Editura   Litera, 1985;
5.  Ioan Cutova, Puizii, Editura Litera, 1980;
6.   www.alil.academiaromână_is.ro;
7.  Ioan Cutova, „Trei balade aromâne”, în colaborare cu Hristu Cândroveanu”, Editura Facla, Timișoara, 1985;