Ion Taloș: Mărturisiri de nonagenar

 

Pentru includerea momentului aniversar Ion Taloș 90 în programul Reuniunii de vară a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (5 iulie 2024) mulțumesc, mai întâi, președintei noastre, Irina Petraș, căreia îi datorăm cu toții implementarea atâtor idei originale în viața scriitorilor clujeni și care găsește timp pentru orice solicitare a membrilor Filialei. Știu că nu îi plac vorbele mari și răsunătoare, dar apreciez că este o președintă ideală. În al doilea rând mulțumesc pentru colaborare Institutului Sextil Pușcariu, la care am fost angajat acum exact 67 de ani, ca cercetător-ajutor. Mulțumesc pentru prezența colegilor de la Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române și de la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai”, vă mulțumesc tuturor pentru că ați acceptat invitația de a participa la acest eveniment. 

*

Mulțumesc, Cosmina Berindei, mulțumesc, Ștefan Borbély, pentru portretul complet pe care l-ați creionat, și pentru acest splendid aranjament floral – nu numai că nu am primit, dar nici nu am mai văzut altul așa de frumos; îl dedic soției mele, Florica, la împlinirea a nu mai puțin de șase decenii de căsnicie, în cursul cărora ne-am bucurat împreună de frumusețea vieții hărăzite nouă și suferim deopotrivă cea mai mare durere care poate fi imaginată, pentru pierderea lui Ion-Florin. 

*

Ideea că la împlinirea vârstei de 90 de ani va trebui să iau cuvântul în fața Domniilor Voastre m-a preocupat destul de intens în ultimele săptămâni. Am tratat în gând mai multe teme, care s-ar fi potrivit cu evenimentul. Una era despre șansa de a ajunge la această minunată vârstă și durerea pe care o simt când mă gândesc la cei plecați la vârste timpurii: Vasile Bogrea, la 45 de ani, Dumitru Popovici, la 50 de ani, Ion-Florin Taloș, la 55, Ion Breazu, la 56, Lucian Blaga, la 66, Ion Mușlea, la 67; nu mai puțin mă emoționează gândul la cei care au plecat după depășirea vârstei de 70 de ani: Ion Vlad, Ovidiu Bîrlea, Nicolae Bot, Dumitru Pop, Mihai Pop, Ion Șeuleanu, Artur Greive, Virgiliu Florea, Rolf Wilhelm Brednich, Al. Cristureanu, Vasile Fanache, Ion Cuceu. 

Altă temă la care mă gândeam ar fi putut prezenta cercetările mele, care au dovedit că oralitatea românească aparține, asemeni limbii noastre, zonei romanice a Europei. Lucrările mele au demonstrat că folclorul nostru a evoluat alături de cel francez, italian, spaniol, portughez, catalan, atât în Evul Mediu, cât și în lumea de azi, că distanța geografică dintre Estul și Vestul Romániei nu a împiedicat evoluția foarte asemănătoare a oralității popoarelor romanice, în cele două zone, fără a nega existența unor elemente rezultate din substrat sau din condițiile istorice caracteristice Sud-Estului european, după cum, tot așa, elementele arabe din cultura orală spaniolă contemporană, ca să dau un singur exemplu, nu denaturează caracterul romanic al folclorului iberic. 

În fine, pentru a încheia lista temelor care s-ar fi potrivit pentru cea de-a nouăzecea aniversare a mea, mai indic una singură: mă gândeam să scriu un eseu despre iubire; această temă mi-a fost sugerată de o întâmplare petrecută acum câțiva ani, banală în aparență, importantă, totuși, pentru înțelegerea longevității mele. Știți că pe strada Napoca este o prăvălioară cu produse de panificație, denumită Covrigul Transilvan. Ani la rând am trecut pe lângă ea, spre Biblioteca universitară, încolo și încoace, am cumpărat, ca probă, ba una, ba alta, și, până la urmă am rămas la ștrudel cu mere sau cu brânză de vacă. Eram servit de unica vânzătoare angajată, dar, într-o zi, s-a nimerit să mă servească patronul însuși, un bărbat încă tânăr, în părul căruia se amestecau firele gri printre cele castanii în proporție aproape egală, cum îi stă mai bine unui bărbat. Până să-mi caut eu mărunțișul, bărbatul se uita la mine cu un fel de curiozitate aparte și, la un moment dat, zice: Nu vă supărați dacă vă întreb ceva: Vă văd deseori trecând oarecum în grabă în sus și în jos, aproape totdeauna la aceleași ore, înseamnă că țineți cursuri, sunteți profesor? Zic: observația Dvs. e numai pe jumătate adevărată: da, sunt profesor, dar nu mai țin cursuri, am ținut, acuma mă documentez pentru lucrările mele științifice, ca mai demult pentru pregătirea cursurilor. Înseamnă – zice –, că ați trecut de 70? Zic: dacă mai adăugați zece și încă vreo câțiva ani, vă apropiați de vârsta mea reală. Reacția lui a fost: peste 80?! Atunci, spuneți-mi și mie secretul: ce vă ține într-o formă atât de bună? 

Am dat un răspuns absolut spontan: Ce mă ține? Iubirea, am zis. S-a uitat la mine, puțin neîncrezător și oarecum conspirativ, ca între bărbați, ceea ce sugera că a luat-o pe altă cale decât cea gândită de mine și, ca să-l aduc pe calea adevărului, zic: știți cum scrie în Sf. Evanghelie: să iubești pe Dumnezeu din tot sufletul și din tot cugetul tău, iar el a continuat: și pe aproapele, ca pe tine însuți. Ați ghicit – zic – eu așa am iubit și iubesc. Și am continuat: cum scrie un mare poet, care trecea zilnic pe lângă spațiul care adăpostește acum prăvălioara Dvs., cu mult înainte de a vă fi născut, acum mai bine de șapte decenii: Eu iubesc și flori, și ochi și buze și morminte. Omul a căzut pe gânduri, iar eu mi-am luat pachetul cu ștrudel și m-am îndreptat spre casă. 

Cum mi s-a întâmplat pentru prima oară ca cineva să mă provoace la o asemenea discuție, am reflectat destul de mult asupra răspunsului spontan pe care l-am dat. Și am ajuns la concluzia că, de fapt, iubirea este sentimentul care m-a însoțit toată viața, că fiecare vârstă are iubirea ei, ceea ce se exprimă în câte o poezie. Timpul nu-mi permite să vă destăinui care erau poeziile vârstelor mele, dar îl iau tot pe Lucian Blaga în sprijin (pe Blaga cel tânăr, din 1919), mai bine zis, poemul său: 

Trei fețe

Copilul râde:

Înțelepciunea și iubirea mea e jocul! 

Tânărul cântă:

Înțelepciunea și jocul meu e iubirea!

Bătrânul tace:

Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!

 

Am renunțat însă la oricare dintre aceste teme în momentul în care am aflat că, având în vedere programul foarte încărcat al Reuniunii, nu mi se pot aloca decât 10, maximum 15 minute. Mi-a rămas libertatea de a alege o temă a cărei prezentare să nu depășească această durată. 

Și, pentru a nu pierde din prețioasele minute destinate mie, m-am decis să evoc prima mea carte: Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european, de la apariția căreia s-au împlinit, anul trecut, 50 de ani (Minerva, 1973). La decizia mea a contribuit în bună măsură Iordan Datcu, lectorul Editurii Minerva, care a avut un rol important în publicarea cărții, așa cum reiese și din cel mai recent articol al său: Istoricul apariției unei cărți, Meșterul Manole, de Ion Taloș. Prin urmare, iau ca punct de plecare acest material. Datcu menționează mai întâi tirajul în care a apărut cartea: 3.860 de exemplare și precizează că toate celelalte cărți ale mele – 15 la număr –, luate laolaltă, nu însumează acest tiraj excepțional. Nu știu pe ce cale a ajuns Datcu la această concluzie, poate e numai o aproximație, căci de la un timp, editurile nu mai indică tirajul în care apare o carte, dar sunt sigur că astăzi, când tirajele au coborât la 200-300, maximum 500 de exemplare, cifra este amețitoare. Adaug faptul că, pentru munca lor, autorii nu primesc astăzi niciun onorar, pe când atunci am fost onorat cu peste 53.000 de lei. Nici numărul recenziilor sau al cronicilor apărute la Meșterul Manole nu suferă comparație cu al cărților care au urmat, dovadă că, pe atunci, oamenii citeau cărțile apărute, dar incomparabil mai puține decât astăzi. Nu vreau să trec cu vederea faptul că acum mai bine de doi ani, regretatul meu coleg Ion Cuceu a luat asupra lui organizarea unei dezbateri online cu privire la cartea mea, Împăratul Traian și conștiința romanității românilor (Școala Ardeleană, 2021), la care au luat cuvântul aproape 20 de autori, rostind tot atâtea comentarii, timp de trei ore și jumătate, dar asta este, pentru zilele noastre, o excepție. 

Iordan Datcu aduce și un parfum de epocă, scriind următoarele: „Cenzura a reproșat, la lectura dactilogramei lucrării, citarea de vreo douăzeci de ori a lui Mircea Eliade. În anii ’70 ai secolului trecut, marele scriitor nu era prezent în librăriile românești nici cu reeditări din proza sa literară, nici cu traduceri din opera sa de istoric al religiilor. S-a întâmplat însă să apară, în 1972, în două numere din „Contemporanul”, articolul Un român din America, de Adrian Păunescu, în care acesta a spus de la sine și ceea ce nu spusese Eliade în convorbirea pe care o avusese cu poetul amintit la Chicago. Și eu, și Ion Taloș credem că articolul lui Păunescu a făcut să se treacă peste obiecțiile cenzurii privind citarea lui Eliade în cartea lui Taloș.” 

Da, cenzura, denumită eufemistic Direcția presei, punea piedici în calea multor publicații, pe care editurile și autorii se străduiau să le ocolească, mai bine zis, să fie mai deștepți decât cenzura, găsind soluții pentru ca lucrările să depășească această barieră. Și mie, editura, în căutarea unei soluții care să salveze manuscrisul (da, acesta era termenul: să salveze un manuscris valoros), mi-a propus soluții pe care nu le-am acceptat și, în consecință, manuscrisul a rămas în editură, neatins până când a sosit momentul favorabil. Imaginați-vă cum aș arăta în fața Domniilor Voastre dacă, din dorința legitimă de a-mi vedea cartea cât mai curând pe piață, aș fi acceptat soluția de a nu-l cita pe Eliade, de a cita numai titlul cărții, fără numele autorului, sau, la fel de neștiințific, de a cita numele autorului numai cu inițialele: M. E., deoarece, mi s-a spus, oricine vede, își dă seama că ai fost obligat să o faci. Aveau dreptate în felul lor, dar tot o dovadă de lașitate, de lipsă de caracter ar fi fost. Sunt fericit că nu am cedat și vă povestesc toate acestea pentru a se vedea riscurile la care era expus orice autor. Să amintesc că una dintre numeroasele victime ale Direcției Presei a fost Andrei Oișteanu, care a publicat la aceeași editură, în anul 1989, lucrarea Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, în care a acceptat soluția de a cita un studiu al meu, numai cu titlul, fără numele autorului, eu fiind atunci un autor interzis. Oișteanu a avut și ghinionul ca lucrarea lui să fie tipărită puțin înainte de 16 decembrie 1989 și să apară pe piață după căderea dictaturii. Mi-a cerut scuze pentru acest gest și, bineînțeles, i le-am acordat, dar gafa rămâne gafă pentru toate generațiile care vor urma. Eu aproape că uitasem, când Bogdan Neagota, acest excelent cercetător și editor de revistă, a observat și și-a spus părerea despre nefericita întâmplare, dovadă că asemenea gafe nu rămân neobservate. Prin urmare, sunt bucuros astăzi că nu am cedat și vă povestesc aceste amănunte pentru a se vedea și riscurile la care era expus orice autor în regimul dictatorial. 

Dacă tot suntem pe terenul amintirilor, să mai spun că lucrarea mea a avut succes, înainte de toate, pentru că descoperisem versiunile ardelenești ale temei, necunoscute anterior, și, în al doilea rând, pentru că, având șansa unei burse oferite de Fundația Alexander-von-Humboldt, am fost în măsură să arăt că tema jertfei zidirii nu era, așa cum credeau toți autorii, exclusiv sud-est europeană, respectiv balcanică. Cercetările mele în Republica Federală au dovedit că tema jertfei zidirii e foarte răspândită și în alte zone ale continentului, în special în folclorul german, și mi-am subintitulat cartea: Contribuție la studiul unei teme de folclor european. 

Mai vreau să adaug faptul că versiunile ardelenești ale temei au zdruncinat teoria lui D. Caracostea, care scrisese în 1942 un admirabil studiu despre frumusețea neîntrecută a baladei despre ridicarea mănăstirii de la Curtea de Argeș; în același timp scria însă și că românii au auzit pentru prima oară versiuni sud-est europene ale baladei, de la participanții sud-dunăreni la sfințirea mănăstirii de pe Argeș. Le-au însușit și au localizat acțiunea acolo, scrie Caracostea. Versiunile ardelenești dovedeau însă că românii cunoșteau tema cu mult înainte, ea fiind probabil chiar o chestiune de substrat, deci această parte a studiului devenea caducă. Bătrânul profesor, abia scăpat din închisoare, a fost așa de frustrat, încât a cerut doamnei Emilia Comișel să mă trimită la dânsul, când voi apărea la București. Nu îi venea să creadă că în Ardeal circulă asemenea texte, ba mai mult, i se părea că materialul folcloric adunat de mine ar putea fi o făcătură. Bucuros că îmi oferă posibilitatea de a-l cunoaște, m-am prezentat la casa Caracostea: bătrânul profesor m-a primit rece, ca să nu zic: ostil, m-a întrebat cum am ajuns eu să descopăr acele variante, dar, după ce s-a convins că este vorba despre o cercetare serioasă, pe baza unui material real, m-a îmbrățișat, dovedindu-și astfel superioritatea intelectuală și morală. 

Câte nu ar mai avea de povestit un nonagenar la ceas aniversar! Le las însă pentru alte ocazii și vă urez tuturor să ajungeți cel puțin la vârsta mea de acum, pentru a împărtăși celor mai tineri din experiența Domniilor Voastre. Vă mulțumesc pentru atenție! 

....