Ion Urcan - un scriitor aparte

În spațiul cultural bistrițean, și nu numai, Ioan Urcan a fost un scriitor aparte. Prin scris, prin prezență, prin prestație culturală. A fost unui dintre puținii scriitori cu care discutam despre cărți. Nu despre felul de a scrie, nu despre manifeste literare, că astea nu se fac toată ziua. Nu-i foarte simplu să găsești scriitori cu care să împărtășești impresii despre cărți serioase, înscrise în fluxul literar actual. Mai ales în provincie. Că provincia, cu toate emancipările… digitale, nu-și dezminte obișnuințele. La el acasă, în compania soțiilor noastre, a prăjiturilor Ilenei, sau la o cafea, în oraș. Pe o terasă, unde se putea fuma și o țigară. Fumător împătimit, care își răsucea singur țigările, într-un ritual completat de torsul motanului care somnola în preajmă… Cînd mergeam cu mașina la Cluj, musai trebuia să ne oprim la un moment dat ca el să „tragă” o țigară.
Și, pe lîngă discuția despre cărți, era, în perioada dintre sărbătorile de iarnă, punerea în operă a rețetei de aituri, marca Urcan, în… bucătăria de vară (iarna, pentru evitarea mai ușoară a condensului) de la Șieu-Sfîntu. De cîteva ori. N-am văzut bucătar să fie atît de grijuliu cu administrarea ingredientelor, cu drămuirea focului, cu timpii de fierbere, evitarea stropilor de apă ce ar fi putut cădea în fiertură, porționarea, timpul de odihnă, la rece. Dintr-o oală mare, ieșeau porții pentru toată lumea. Pricepere, răbdare și bucurie gurmandă. Timp completat, desigur, și cu cîte un păhărel de crampel. Și de vin.
Și erau verile, cu coasa în curtea cabanei Anghelina de la Colibița. Am cumpărat împreună o coasă mecanică, din aia cu fir și cuțit, pentru Colibița, dar și pentru șanțurile și grădina de la Șieu-Sfîntu, unde îmi plăcea (și-mi mai place) să fac pe cosașul, alternînd coasa tradițională, ascuțită cu cutea, cu coasa mecanică. Rară îndeletnicire, care ușor putea fi asociată cu scrisul. Înșiri brazdele precum rîndurile scrise cu creionul pe un caiet din care puțini știu să citească, așa precum, cîndva, cosașul, care își citea brazdele de otavă așezate pe o costișă, la lăsarea serii. El și cerul înstelat, care îi confirma truda de peste zi. Nu prea bănuiai că omul cult, pierdut între cărți, se pricepe atît de bine și la lucruri practice. Și la politică. Și la cele ale bisericii. Judeca totul, pe cît posibil, cu dreaptă măsură. Cînd era ceva de adus la un numitor comun, nu ezita să o facă.
Desigur că a plecat prea repede, pe neașteptate, dintre noi. Desigur că ar fi avut încă multe de spus și de scris. Dar o carte bună se pretează la mai multe lecturi. Eu cred că scrisul lui își va arăta, proteic, de-a lungul timpului, fețe noi.