Olimpiu Nușfelean: Bistrița, un oraș cu o captivantă identitate culturală

În cazul în care aș fi tentat să relaționez cu matricea sufletului, în raport cu anumite locuri care o marchează, atunci gîndul merge spre adunarea și delimitarea unor sentimente ce hrănesc definirea unor locuri specifice. În competiție intră mai întîi satul natal, Șieu-Sfîntu, unde s-au consumat multe momente care au inspirat (prin modele umane, lecturi și ore de scris) literatura mea, și Bistrița, unde calda petrecere a vieții a înregistrat de asemenea pagini de luat în seamă. În ființa mea cîștigă expresie și bună conlucrare două identități ale locuirii. Dar nu pot neglija nici acele spații în care m-am delectat – sau mi-au asigurat – lecturi de întremare și formare, cum sunt bibliotecile, „biblioteca” fiind constituită, generic, dintr-o sumă de locuri populate cu cărți: locuința de acasă și de la oraș, dar, mai ales, spre începuturi, lăcașuri de găzduire „instituțională” a cărților din Șieu-Sfîntu, Șieu-Odorhei, Șintereag, Beclean, Cluj-Napoca, București (aici, cu preponderență, Biblioteca Franceză).
Bistrița, pentru mine, dincolo de asigurarea unei locuințe, la un moment dat, de imaginile aduse de istoria locală, vine spre prezent dintr-un timp propriu, care începe cu o călătorie din copilărie întîmplată într-o dimineață devreme, cînd tata, asociindu-se cu un prieten, ungur, au pus fiecare cîte un cal la căruță (tata pregătea o mînză, Lori, care să tragă cîndva alături de Medi în ham, dar încă nu era de ham – ambele ajunse în hamul Colectivei!...), pentru a merge la tîrgul din Bistrița, la Bulci. S-a plecat cu căruța ușoară, cu coș de nuiele umplut cu fîn, în care mi-am găsit și eu locul. S-a pornit cu noaptea în cap, pe un drum ce încă nu visa asfaltul, străjuit de movile de prundiș pe o parte, pe care cei cu scorbaciul știau să le evite… Din „bulciul”/ bîlciul Bistriței, desfășurat pe undeva prin cartierul Decebal de azi, rețin ringhișpirul (un carusel mare, fără călușei, doar cu scăunele cu lanț de protecție), în care nu am îndrăznit să urc. Instalația (jocul) era pentru tineri îndrăzneți, urcați adesea cu iubitele (în scaune diferite), pe care încercau să le prindă… din zbor. Un spectacol fascinant. Și-mi mai amintesc „cișmeaua” reprezentată de o pompă de apă metalică, cu mîner de pompare (sau de admisie), dintr-un colț al tîrgului, plasată lîngă o casă de oameni binevoitori – aș încerca azi să o identific, dar mi-e frică să nu greșesc – unde la un moment dat mi-am potolit setea, căci tata nu avea întotdeauna atîția bani să-mi cumpere la nevoie, de mai multe ori, vreun sifon îndulcit cu sirop… Apoi a fost „țigara” de zahăr frumos răsucită, în alb și roșu, și turta dulce cu oglinjoară în centru. Nu știu cum o coceau brutarii ei …
Au venit apoi, cînd am mai crescut, cîteva drumuri la Bistrița cu bicicleta, de la Șieu-Sfîntu, tot pe acel drum încă neasfaltat. Erau trenuri sau autobuze, autostopul (practicat constant la acea vreme), dar eu preferam bicicleta. Mi-am lăsat adesea bicicleta, căutînd ceva în jur, sprijinită de o coloană sub Sugălete. Spațiul în jurul bisericii nu era amenajat. Nu de mult aici poposeau căruțele cu marfă de vînzare. Începeam să aștept ca în Bistrița să existe o tipografie. Dar nu exista una de performanță, doar una măruntă, undeva vizavi de primărie, fără o activitate de luat în seamă. Bistrița nu era încă centru de județ. A devenit cînd plecam eu în armată. Într-o zi, cînd să recuperez bicicleta de sub Sugălete, se apropie de mine un milițian care îmi spune că trebuie să mă amendeze deoarece acolo nu e voia să parchezi biciclete! Mirare pentru mine, doar nu o făceam pentru prima dată. Dar așezarea progresa, începea să se legitimeze tot mi mult pentru statutul de oraș cu pretenții. Și asta prin lege! Cădem însă la înțelegere, cu milițianul, să-i dau o bere, pe care i-o propun eu, de la crîșma care funcționa chiar acolo, sub arcade… Merg înăuntru, cer o bere la sticlă – băusem și eu una mai devreme -, dar crîșmarul îmi spune că nu mai are!... Îi spun milițianului, e dezamăgit, dar mă lasă în pace, nu mă amendează. O înțelegere aproape nevinovată…
Și apoi imaginile se adună, cum ar fi biblioteca din clădirea acum abandonată, vizavi de Poliție, de unde am început să împrumut cărți, dar unde am participat la primele ședințe (de încropire?) ale Cenaclului George Coșbuc, care a dat ani de zile identitate culturală orașului. Cenaclul a trecut apoi pe la Casa Orășenească/ Municipală de Cultură, ca să poposească definitiv la Casa de Cultură a Sindicatelor. Mult timp cenaclul a fost o entitate de referință pentru spațiul cultural bistrițean. A venit apoi ziarul (Ecoul/ Răsunetul), suplimentele culturale ale acestuia, încercările de a face o revistă literară, izbînda (oare?) cu Mișcarea literară, lansările de carte ale scriitorilor de aici, ca niște trepte în ascensiune, și expozițiile plasticienilor bistrițeni. Preocupările literare m-au condus spre descoperirea unor instituții cu clădiri/ locuri specifice, ele au dat și dau consistență vieții de aici. Ar fi multe de spus.
Un oraș fără cultură nu are identitate. Și Bistrița și-a cucerit identitatea prin fapte culturale. Fără să mai zic că începutul industrializării, cum a fost ea, construirea platformei industrial mi-au trezit gustul reportajului, începînd să scriu pentru publicații centrale reportaje, cum vor fi fost ele (!...), despre primele realizări, care, mai apoi vor atrage atenția altor reporteri. Aveam prieteni tineri – ingineri, constructori - care lucrau acolo și încercam să scriu despre ei. Visul lor s-a umplut de deziluzii… Nici faptele cultural-literare n-au fost lipsite de mîhniri. De fapt, o parte a istoriei Bistriței trăite de mine s-a petrecut în relația dintre iluzie și mîhnire: de la un biet de hotel așezat la intersecția din Str. Decebal și Gării, la „Coroana de aur” și apoi la clădiri „retrocedate” cărora nu li s-a găsit altă destinație decît aceea de… restaurant, de la localul „Locomotiva” de pe Gării la impunătoarea clădire a Sindicatelor, preconizată a avea destinație culturală, care nu-și găsește deloc menirea, transformată în cele din urmă într-un kitsch comercial dizgrațios (figurează în harta orașului doar ca un magazin banal), „cascada” metaforizată într-un neașteptat lac de agrement – la intrarea căruia am făcut cîndva plajă și, cum se zice, baie -, colmatat mai apoi și devenit inutil, într-o vreme ajuns un ținut al papurei, rațelor sălbatice și broaștelor (o, cît de repede vine sălbăticia peste noi!), mărunta pîrtie de schi Cocoș înlocuită de o pîrtie modernă și nefuncțională. Să vă mai zic și de altele asemenea?... Pe șirul anilor se întinde dorința bistrițenilor de a avea un teatru, dar firul e lung, poate și-a găsit un nod, dar cît își va menține oare flexibilitatea? Mi se pare interesant cum orașul, pe firul anilor și evenimentelor, se umple de statui, unele mai reușite, altele mai puțin, dar dînd seama despre faptul că orașul respiră (și) cultural.
Faptele unui loc/ așezări sînt date de capacitatea de a-ți oferi nu doar niște facilități materiale – loc de muncă, magazine, petrecere a timpului „liber” – ci și de răspunsuri generate de libertățile și dorințele sufletești. Sînt un om al petrecerii timpului nu doar cu nasul în cărți ci și în aer liber. Acasă, la țară, am cîmpul, pășunea și pădurea, Șieul, grădina, cîinii care mă însoțesc în peregrinări de cîteva ceasuri, peregrinări pentru care nu iau cu mine nici ceva de îmbucat, nici de băut. Nu simt setea ceasuri întregi. La Bistrița mi se pare fascinant cum orașul își împarte pulsul între centrul istoric, cu reperele lui inconfundabile, și casele care sporesc pe dealuri, pînă departe. Am totuși aici aceste „cinstite dealuri transilvane”, cum le definește o mare poetă, și pentru plimbări și reverii, malul rîului sau terasele unde pot citi în liniște presa literară, la o cafea. În Pandemie, în ceasurile de ieșire din casă, cu o anumită extensie, mă aventuram în livezile în paragină de pe Dealul Cetății. Prunii sau merii erau în floare iar mirificul lor mă înfășura protector, ferindu-mă de amenințările flagelului. Lumea trăia prin minunile unor flori. Asemenea lucruri dau identitate locurile, le dau rezistență la răul ce ne înconjoară, le asigură calități care să se răsfrîngă asupra noastră și să ne protejeze.