Olimpiu Nușfelean despre copilărie și literatură

Olimpiu Nușfelean este prezent în presa literară cu mărturisiri despre viața personală cît și despre crezul literar, evoluție literară sau aspecte culturale bistrițene. Astfel, răspunzînd unei anchete a revistei clujene Apostrof (nr.2/2020) pe tema copilăriei abordată într-o notă ludică (umblatul desculț, datul cu sania, farse făcute scriitorului sau acesta altora, obiceiuri tradiționale), scriitorul bistrițean afirmă că „Eu, cu mersul desculţ am avut pînătîrziu o relaţie idilică. Am umblat desculţpînă în urmă cu 10 – 15 ani. Vara, în vacanţe – acasă, în grădină, pe cîmp…, cu vitele la păscut, cîndva, cu cîinii la plimbare, ieri şi azi– umblam descălţat. Îmi luam cu mine nişteîncălţări, pentru orice eventualitate, dar păşeam prin iarbă sau prin mirişte cu picioarele goale. Ce să mai zic de mersul la mare? Şlapii erau purtaţi mai mult în mînă, ca să nu zică oamenii (de la mare – acolo unde e liber la bîrfe) că n-am bani să-mi cumpăr aşa ceva. Într-o vară, prin copilărie, cîndnişte zidari lucrau la casa noastră, la prînz, după ce mîncau, dădeam o fugă, în picioarele goale, pe o cărarea printr-un lan de grîu ce părea mai înalt decît mine, la o scaldă în Şieu, rîul aflat la vreun kilometru de casa noastră. Poate tot de la rîu mi se trage renunţarea la mersul desculţ. În ultima vreme, fundul rîului s-a umplut de mîl, pietrele sînt mai alunecoase, poţi da şi peste vreun obiect periculos adus de apă. Aşa că nu e bine să intri cu picioarele goale, decît în locuri de încredere, oarecum verificate. Azi, mai comod, încalţ mereu cîte ceva cînd ies pe cîmp sau la… vale. Dar n-am renunţat de tot la mersul desculţ.”
În Vatra veche (nr. 4/2020), Olimpiu Nușfelean răspunde mai multor întrebări adresate de Nicolae Băciuț, vorbind despre intrarea în literatură, exprimarea în genuri diferite, criza literaturii și a lecturii, Bistrița ca spațiu a afirmării literare, condiția a poeziei și a prozei azi, rolul revistei Mișcarea literară, organizarea scriitorilor bistrițeni, posibilitatea – aproape inexistentă – a scriitorilor de a trăi din scris. Cum se simte în spațiul literar bistrițean? Intervievatul răspunde: „În „spațiul literaturii bistrițene” În spațiul literaturii bistrițene mă simt ca un locuitor al Bistriței. Fiind aproape de satul natal, Șieu-Sfîntu, unde pot ajunge destul de repede, „literar” mă simt mai în elementul meu acolo. Adică în elementul reflecției și al scrisului. Un spațiu care, urmare a unui eveniment tragic, a fost bulversat, dar care își produce și anticorpii vindecători. Cred că sunt integrat – scriitoricește – Bistriței, atât cât pot și eu să-mi „construiesc” această integrare. Aici am lansări de carte cu cititori care, cel puțin, mă respectă, scot o revistă și conduc un cenaclu, deși mă socotesc mai mult un simplu… cenaclist. Incomod eram poate pe vremea când eram ziarist – destul de intransigent. Făceam anchete și scriam articole mai dure decât se scriu azi în presa bistrițeană. Și nu se scriu din motive pe care le putem înțelege. „Incomod” am devenit după apariția Mișcării literare, care menține un standard, nici nu foarte exigent, în privința publicării unor autori, a receptării opurilor semnate de ei. Revista e deschisă tuturor, dar, dacă un autor, cu pretenții deșarte, nu-și vede opera tipărită sau comentată în revistă, primul vinovat sunt, desigur, eu, când, de fapt, oricare din membrii redacției poate susține sau nu pe un anumit scriitor ca să fie publicat.”
În spațiul culturii naționale? „În spațiul literaturii naționale mă mișc după cum mă ajută puterile. Nu insistent. Poate constant. Îmi place să cred că am o bună relație cu revistele din țară, centrale ,zonale sau… de nișă. Nu-s as în socializare literară, dar sunt destui oameni ai scrisului pe care îi prețuiesc și care, cred, mă prețuiesc. Printre ei și critici literari. Am avut parte și de impresii critice entuziaste, ca și de comentarii amabile, dar și de recenzii… critice, puține, unele dovedind că nu am prea fost înțeles. Cândva, Constanța Buzea spunea că scrisul meu nu poate fi înțeles de cei care citesc în grabă. Un bilanț al receptărilor mele critice nu m-am gândit încă sa fac. Poate chiar greșesc nefăcând asta.”
Ce înseamnă Mișcarea literară pentru el?: „Personal, trebuie să spun că Mișcarea literară m-a… absorbit mai mult decât mă așteptam. Dar, cum sunt un ardelean constant în decizii, am mers mai departe, cu toate sacrificiile pe care trebuia să le fac. Sacrificii înseamnând și mai puține cărți proprii publicate. Nu-i o chestie de laudă.”
Se poate trăi din scris? Părerea lui Olimpiu Nușfelean este următoarea: „A trăi din scris este o utopie, o idealitate ce descinde greu și rar pe pământ, în atelierul de creație. Scriitorul este de obicei un revoltat, un rebel – oricât de cuminte ar părea – , un inadecvat la realitate, dar deloc desprins de aceasta. Ca să trăiască din scris, scriitorul trebuie să intre într-un sistem social, de cerere și ofertă, iar el nu scrie de obicei ce se cere. El este sau trebuie să fie cu un pas înaintea așteptărilor cititorului (sau ale societății), provocând, prin inspirație, aspirațiile, trăgându-le pe acestea după el, cât mai sus. Dar, de fapt, ce se cere? Știe el asta? Când o face, de cele mai multe ori dă greș, fie face concesii exigențelor literare, fie răspunde prea fidel unei comenzi sociale și politice. De obicei, croindu-și drum, se adresează unei elite, care trebuie să-l recepteze și să-l trimită mai departe, spre un public mai larg. Deci, în cel mai fericit caz, e și o problemă de timp. Iar scriitorii au de obicei o viață grăbită!... Practica te trimite spre un sistem de... relații. Or, la acest sistem de relații nu se pricepe oricare scriitor. Deși unii scriitori par făcuți și pentru asta. Și vorbesc de scriitori talentați. Într-un sistem ideal de funcționare și promovare a scrisului, s-ar putea trăi și din scris. Dar trebuie să ții cont de multe elemente, iar acestea pot fi puse foarte greu împreună. Unii scriitori se pricep să mixeze în operă tot felul de elemente, cu un efort mai mare sau cu unul mai mic, care să-i propulseze spre un public mai cuprinzător, altora s-ar putea să le pună Dumnezeu mâna în cap, chiar și atei fiind, dar cazurile sunt foarte rare. Un scriitor e creator de lume, imitând într-un fel Instanța Supremă. O Instanță care se bucură de ceea ce a făcut, fără sentimentul interesului. Scriitorul se bucură și el de scrisul său, chiar și dacă este sărac. O societate serioasă și sănătoasă ar trebui și ea să se bucure că este formată și din scriitori. Cu toate cele ce ar trebui să decurgă de aici.”