JURNAL DE CĂLĂTORIE MIJLOCENII BÂRGĂULUI – AUSTRALIA (2)

Budapesta- Frankfurt...

Soseşte şi ora îmbarcării. Trebuie să recunosc că aveam emoţii. Ne apropiem de poartă dupa ce în prealabil am citit ceva informaţii legate de zbor şi in şir „indian” ne îndreptăm spre avion. Când credeam că de... intram... mă găsesc în stradă unde ne aştepta un autobuz ce ne făcea o transbordare spre compania Malev cu care de altfel şi zburam până în Frankfurt. În fine, intrăm în avion, îmi rotesc capul ca să pot pricepe ce se întâmplă, fără să scap nici un detaliu. M-am familiarizat uşor cu interiorul, cu materialele puse la îndemână călătorului pentru anumite informaţii şi reclame. După ce lumea îşi ocupă locurile, stewardesele ne informează, şi ne arată, cum să ne salvăm viaţa în caz de accident şi ce trebuie să facem înaintea decolării. Având obiectele la dispoziţie, ne prezintă modul de funcţionare a măştilor de oxigen, a centurii, a vestei de salvare precum şi evacuarea, în caz de pericol, prin utilizarea uşilor disponibile avionului. În fine, avionul se pune în mişcare, legănându-se în stânga şi în dreapta, iar noi, din coada lui, simţeam cum ne desprindem de lumea pământeană şi ne îndreptăm spre cer. Panicată de acest lucru, încercam să-mi fac curaj, amintindu-mi de mama care îmi spunea în vremea copilăriei că frica dispare făcându-ţi cruce cu limba în gură. Zis şi făcut! Îmi mergea limbuţa mai iute ca la partid, când trebuia să oblojim pe unul sau pe altul.

Preocupată de acest fenomen nu o mai băgam în seamă pe Alica, care mă întreba: - No, ce zici? Te temi? Eu nimic dam din cap prefăcându-mă că nu am nimic, dar simţeam cum mă înalţ spre cer, unde-l voi întâlni pe Sf. Petru care mă v-a lua la „bani mărunţi” că ce caut acolo şi încotro vreau să o iau. Dar totul a decurs bine. Vedeam maşinile, localităţile tot mai puţin până când am disparut deasupra norilor. După stabilizarea avionului, personalul de serviciu şi-a făcut apariţia oferindu-ne apă, sucuri, cafea şi un mizilic ( mâncare destul de gustoasă) însă, cred că insuficentă la foamea ce o aveam şi la gândul că sendviciurile făcute „gospodăreşte” au fost, musai, lăsate la coş.

Timpul a trecut, de fapt am făcut cred că 2 ore şi ceva, iar în jur de ora 8 seara am aterizat în Frankfurt. Mi-a plăcut oraşul văzut de sus şi bucuria de a sosi în aeroport, precum şi marcajele şi pistele de aterizare. Uşor, uşor ne întreptăm spre ieşire şi intrăm în aeroport. În decembrie la ora 20 era tarziu, frig şi oboseală, parcă nu gândeam nici o clipă că greul de acuma începe. Ca orice curiozitate pe care încercam să mi-o satisfac, prin standele de obiecte frumoase şi pasionale, mă gândeam sigur că am să cumpăr ceva frumos ca să le ducem celor dragi în Australia. Da, de unde... erau nişte preţuri de-ţi crăpau măselele când vedeai că munca de o lună la şcoală, o puteai valorifica în 2-3 parfumuri şi eventual un ruj, cu care credeam că-mi înfrumuseţesc figura şi buzele o să-mi fie conturate ca în tinereţe.

Şi cum ne-am lecuit repede si degrabă, de frumuseţile nemţeşti, hai pe scaune să răsfoim iarăşi ziarele româneşti, că de... „dracu ştie nemţeşte!”

Timpul a început să stagneze, ne-am tot foit noi vreo 2 ore prin aeroport după care am mai trecut printr-o serie de filtre. Eram frânte de oboseală. Lumina obscură din sala de aşteptare parcă nu mă ajuta nici să citesc. Aveam Formula As ( revista preferată a cuscrei) şi printre 2 moţăieli citeam ceva de cimbrişorul de câmp. Am tot repetat dar nu-mi amintesc nimic despre această plantă binefacatoare. În fine, trec cele 3 ore şi ne îmbarcăm spre cursa de Singapore.