MIJLOCENII BÂRGĂULUI – AUSTRALIA (1)

Dragi cititori, am sa vă redau în cateva episoade o vizita inopinată pe care am avut fericita ocazie sa o efectuez în acest tinut poate mai putin cunoscut de unii dintere noi, tinutul Australiei

Copii mei Dorin si Alina impreuna cu nepoteii Mihai si Iulia au plecat in urma cu doi ani la munca in orasul Brisbane din Australia. Mare ne-a fost supararea noastra precum si a cuscrilor cand am luat la cunostinta de hotararea lor. Ca orice oamenii intelepti ne-am adaptat situatiei si cu ajutorul bunului Dumnezeu au ajuns sanatosi si astazi sunt bine situati acolo. Ca orice parinte(regret ca spun) nu prea am avut certitudinea ca lucrurile merg stralucit si sufeream de neincredere. Sigur, presimtirile din ambele parti se simt si asa am fost pusa in fata faptului ca m-am trezit cu visa si biletul de avion cumparate, iar in termen de cateva zile impreuna cu fiica mea Alexandra ne indreptam spre acest tinut indepartat.

Ca multi dintre dumneavoastra trebuie sa va spun ca pe vremea cand imi faceam studiile era in voga limba rusa si franceza iar engleza aproape deloc.

Aveam translator pe Alexandra fiind studenta in anul III la facultatea de Business si Sport. Era pentru prima data in viata cand ma simteam ca un bagaj greu de dus pentru o persoana tanara si scolata. Sa nu credeti cumva ca nu am mai avut iesiri din tara. Nu ma credeam nici o clipa chiar de la „tarus” cum se spune pe la noi. Am fost in Italia(parea peninsulara) , Grecia, Ungaria, Serbia, Turcia, etc.... dar nicidecum sa strabat marile continente de care am sa va amintesc ceva mai tarziu.

Era sfarsit de noiembrie , o zi ploiosa si frigurosa de toamna tarzie. Plecam din Cluj la 6 dimineata intr-un microbuz usor incalzit, curatel de altfel, spre Budapesta. Incantate de plecare si gandindu-ne ca drumul era destul de lung am avut norocul ca ne-am cumparat ceva reviste si ziare pe care am inceput sa le devoram fiindca oriunde ne indreptam capul se vorbea ungureste si noi ... pauza!!!. Parca si acum vad in fata ochilor cateva fete ce-i drept nevinovate care discutau si se distrau, iar eu ma gandeam la tatal meu care a luptat 7 ani pe front (vorbea bine ungureste) si zicea; orice limba si cat de multe e bine sa stii ca nimeni nu va rade de tine, o sa te poti chiar apara. Dreptate mare mai avea.... Ma uitam cu ochii mari si nu intelegeam nimic. Am oftat incet de durere pentru mine si limba romaneasca care se pare ca e tot mai putin asimilata. Incet, incet ajungem in aeroport sigur cu vreo 4 ore mai devreme ca tot romanul, care nu cumva sa piarda avionul. Bagaje, bagaje, plictiseala, plictiseala, frig, frig, nu am avut decat sa asteptam si sa citim ziarele din nou pentru a trece timpul mai usor.

Pana la plecare ne-a mai ramas un gram de umor de care ne agatam ca doua capre gata, gata sa fie si fudule... .Ca orice mama care vrea sa-si protejeze puiul o las pe Alica( asa ii spun nepotii, Alexandrei), si ma duc la cofetarie sa-mi cumpar apa. In aeroporul din Budapesta este o cofetarie cocheta cu vanzatoare amabile dar mai putin receptibile atunci cand vine vorba de limba romana. De exemplu; eu ceream apa cu ajutorul limbajului si al trupului, iar ele imi dadeau mere. Am aratat apa plata din vitrine, de la robinet, am insistat cu euro si forinti dar... nimic. In cele din urma am renuntat. Mi-a trecut si setea si hazul de necaz mai ales ca Alica mea se distra cu gura pana la urechi, iar mainile si picioarele le balangamea ca si clopotele sasilor. Ce sa faci, ungureste nu, engleza nu. Am aflat mai tarziu ca „epal” inseamna mar. Iar, mi-am amintit de tata care ne povestea ca daca nu stiai sa ceri paine pe ungureste si mancare in saica rabdai de foame.

A trecut timpul , a sosit vremea sa ne predam bagajele, sa ne facem „cecinul” (parca asa am auzit ca se pronunta) si sa ne imbarcam asa cum credeam eu... da de unde!!! Am vazut ca lumea se plimba printr-un labirint format din curele, iar pe tavane erau tot felul de spoturi (cred ca camere de luat vederi), insa eu obosita am luat-o pe dea dreptul stiindu-ma curata si fara antecedente.

M-am trezit că eram hăţită de cineva care m-a facut sa ma integrez in rand cu ceilalti. Dupa de am facut cateva ture, dus-intors, am ajuns in sfarsit in fata unei domnite drăguţe care sigur a povestit cu Alexandra despre bilete, bagaje, drum... eu nu stiu ce povestea, ca ma uitam ca prostul pe monitoarele din fata fara sa pricep mare lucru. Dupa predarea bagajelor ne-am indreptat spre poarta de intrare pentru alte trieri si verificari. Sunt sincera, am trecut prin lanturi de stalpisori si curele ca la un moment dat ma gandeam ca fac „misto de noi” (iertati-mi cuvantul). Erau niste fete lungi bronzate in tinuta albastra , oameni bine facuti,voinici si cu priviri interesante. Ne-am pus mancarea in cosul de gunoi, ne-am dezbracat de hainele cu fermuar, de genti si le-am pus in cuve ca si atunci cand cred ca le dadeam la dezinfectat. Am trecut prin porti cu semnale luminoase si auditive si in sfarsit cand credeam si eu ca voi calca prima oara in avion am ajuns intr-o alta zona si-am mai frecat vreo 30’o canapea rece care parea a fi din piele.

Alexandra cand m-a vazut cat eram de buimacita a inceput saraca sa-mi explice panourile de informatii, inscriptionarile de pe bilete, cu terminale, porti, numarul avionelor, etc. In tot acest timp am dat o fuga prin duty free sa cumparam ceva pentru cei dragi care ne asteptau.

Ce ma impresioneaza in aceste magazine sunt parfumurile. Toata lumea mirosa a drogherie. Am vazut un lucru ciudat si anume incercarile acelea pe lamele. Nu am stiut pana acum de acest fenomen, frumos de altfel. Pe vremea tineretii mele nici nu erau, iar putinele tuburi lungi ce se aduceau de la bulgari le incercam la incheietura mainii. Ma gandeam ca am mai invatat ceva , cum de altfel asa si era. Dar eu care toata viata am fost o capoasa m-am gandit ca de ce sa le arunc la cos aceste lamele dupa ce le miroseam, mai bine sa le bag in buzunar sau in san ca de... mai bine sa mirosi a parfum decat a altceva. Si uite asa am incercat vreo 4-5 lamele in fiecare aeroport, iar in final aveam, ha ha, toate mirosurile pamantului incat dorinta cea mai acuta era o baie fierbinte. Dar despre asta o sa va povestesc in episoadele urmaroare. Urmeaza... Budapesta- Frankfurt. Interesant!