Raul Constantinescu, Ofranda cuvântului, Antologie de autor, Ed. TipoMoldova, 2026

Cu un parcurs poetic spre care poate  privi cu satisfacție, poetul și profesorul din Țara Hațegului, retras ca un ascet la Pâclișa (pe unde hălăduia  odinioară crăișorul Iancu), și-a alcătuit o Antologie de autor, impresionantă chiar de la  prima vedere, adică o selecție din 15 volume de poezii (enumerate într-un alt articol).

        După ce i-am urmărit câteva decenii apariția tuturor volumelor, iată-l acum adunat din risipirile orfice ale anilor, în acest tom de  nouă sute de pagini  - nestemate ale cugetării  și vibrații ale inimii, concepute ca o ofrandă, o jertfă de vocabule.

        Familia domniei sale coboară din ținuturile bucovinene, de unde românii sătui de  stăpânirea sovietică, s-au coborât spre țara lor. S-au stabilit la Bradu, jud. Argeș, unde se va naște viitorul poet, apoi se mută cu familia în Ardeal. După absolvirea studiilor de Filologie la Universitatea Babeș-Bolyai clujeană, se consacră catedrei de Limbă națională și Poeziei în părțile Hunedoarei și Apusenilor conducând un cvenaclu multă vreme și cu preocupări de folclor condensate într-o lucrare memorabilă. Într-un interviu, profesorul Raul s-a confesat asupra felulul înalt în care se vede pe sine și arta creației literare:

        „A fi scriitor  înseamnă mai mult decât a publica niște cărți; a avea în primul rând o conștiință artistică, estetică și etică clară, temeinică și vie în același timp, conform căreia   să trăiești, să simți, să gândești, construindu-te prin cuvântul scris din fuiorul tău ancestral.”;

        „Mie, a scrie poezie  mi se pare a oficia un ceremonial într-un templu în care trebuie să intri cu mâinile curate.”

        Criticul literar Mircea Petean îl include pe bardul hațegan la modernism, dar cred  că poetul hunedorean face o translație energică spre postmodernism, culltivând la fiecare pas o lirică inovatoare, care surprinde prin limbaj și succedanța ideilor, printr-o neobișnuită prospețime și luciditate.

        Lirica distinsului poet din ținuturile pe unde se mai aude ecoul fluierii Iancului și unde oamenii și brazii cresc împreună, este o rezultantă a unui intens proces de distilare ideatică, rezultând o poezie ce cheamă pe cititor la un proces de cugetare, de profundă reflexivitate.

        Mereu sensibil la neliniștile profunde ale ființei umane, poetul nostru se confesează solomonic și melancolic lectorului potențial:

               „De singur negre gânduri te vor bate/ să nu uiți că moartea înghiți-va toate./ spoită deșertăciune-i tot sub soare/și regele-n palat și sclavul moare.”(ELEGIA VIEȚII/MORȚII)

        Poetul vede în barzii lirici un soi de ochi ai lumii, care sporesc la număr pe măsură ce negura din lume se îndesește:

        „Tot mai sărace vremi,/ sâmburi sterpi/ cad zilele-n adânc./ Poeții, ochii lumii sunt/cu cât mai mare întunericul,/ cu atât ochi mulți se deschid,/ poeții -lumi nestemate- /curajul nețărmurit de a fi.”

        (INFERNUL DE FIECARE ZI))

               Privitor la tematică, prezenta Antologie include un registru tematic extrem de divers., nimic fiindu-i străin din ceea ce este omenesc („humani nihil a me alienum puto” zicea  latinul Terentius Afer),  dar cu o predilecție spre sensurile adânci ale existenței umane și Universului, spre eșecurile și biruințele ființale, spre frământările și toate viscolirile din acestă lume haotică. îndemnând la meditație profundă. (Apreciem superlativ, aparte vol. „Heralzii tăcerii”.) De altfel, unul din motto-urile la o poezie a sa este luat din Discursul de acceptare a Premiului Nobel, rostit în 1949, de William Faulkner: „Am certitudinea (I disclaim...) că omul nu doar va supraviețui, ci va și învinge.”

        Ca încălecător de Pegas, Raul Constantinescu este un iscoditor de taine adânci, de vibrări interioare, așa cum face în poezia „Testament”:

               „În interiorul acestei sfere de păpădie/ sunt eu/ cu tot ce-mi aparține și rămân./ Nimic material vederii/ și rămân.”

        Poezia lui este o lume de metafore, hiperbole, imprecații uneori și interogații, posedând un vers de cremene, cu durități și excluderi consensuale, uneori cu sincope ritmice abrupte (vol. VIVISECȚII).

        De pildă, pe urmele lui Macedonski, Coșbuc  și Arghezi, dar numai ca o adiere, hunedoreanul cultivă imprecația atunci când e vorba de  trădătorii și cei care-și urăsc patria.

               „În loc de gheenă să piară,

               în funduri de iad să înghețe

               sfâșiați de colții de fiară,

               supți de paingi la ospețe;

               mănânce-i piranha prin ape,,

               împietrească-le fierea mânia,,

               când locul nu-i mai încape,

               pe cei ce urăsc România.”

        (ADIATA CELOR CE URĂSC ROMÂNIA)

               Evident, tonalitățile sunt tot așa de vitriolante ca ale lui Francois Villon, care blestema amarnic pe  „crâșmarii care toarnă apă-n vin”.

        Încifrează și descifrează straturile de timp și Creația, toate într-o proiecție a ființei umane ce le include pe toate, Dumnezeu fiind o atoateprezență, mai presus de toate și totuși în toate.

               Posedând o erudiție absolut impresionantă,  Raul Constantinewcuse vădește a fi un bun cunoscător al mitologiei și legendelor naționale și universale, cărora le consacră spre versificare și distilare lirică o secțiune (recte volum) aparte: „SPECTROGRAFII”, cu subîntitularea  „Balade, legende, istorii” una mai frumoasă decât alta.

        Pentru delectarea noastră etică și estetică, aș alege integral „HORA cinstei și a morții”

           „Din negre vremi, fuior ars pe plai străbun

    Îmi sună fapte-n gând, ce din bătrâni se            spun...

    Când preste glii, tunau barbare hoarde,

    de-n pradă, jaf și-ucideri valea arde...

    Viteji bărbați piereau în lupte crunte,

    bătrâni, femei, copii, mergeau la munte...

    mulți turci, tătari, pe-ai noștri-i copleșiră

    și neopriți, spre munte năvăliră,

    să ia-n hareme roabe, fete și fecioare

    legate-n cârd, sub bici să le coboare.

    sultani ori hani haini să se desfete

    cu tinerele mame ori mândre fete...

    Înconjurate, fecioare și neveste

    porniră hora morții sus pe creste,

    pe margine de hău, jucau și chiuiau

    pe rând, privind ceru-n prăpastie cădeau,

    strigându-și tare toate jurământul

    pe buze fragă ultim sfânt cuvântul:

    „Decât în rușine roabe turcilor,

    mai bine-n moarte roua florilor.!”

        Într-un eseu consacrat baladei și neobaladescului, Raul Constantinescu  vede narațiunea lirică drept o resursă de a învia legendara „sete de citit pe care o aveau Eminescu, Maxim Gorki, Panait Istrati sau Jack London.”

        Un departament aparte al gândirii și scrierii lirice al lui Raul Constantinescu este cel al relației cu Divinitatea, despre care spune că „suntem toți în mâna-Ți de lumină”. Volumele ATHANOR și  SPRE ALEPH CUVÂNT excelează cu această temă..

        Poetul hunedorean se alătură șirului de  clasici care au scris psalmi sau i-au versificat (de la Coresi și Dosoftei, la Al. Macedonski, Arghezi și Sadoveanu), într-o supremă modalitate de a se apropia de marile taine ale lumii și Universului, ca un însetat de cunoașterea marilor mistere:

 

               „Te caut de o viață în tăcere adâncă

        Și-n ritm de fulgere -Ți citesc abisul,

        din fașă fostu-mi-ai lumina, visul

        și în vâltoarea furtunii îmi ești stâncă

        și mii de vieți, prin nopți Te caut încă!”

                                                     (PS 1)

 

        În mai multe rânduri avem aceeași zbuciumare pe care o trăia Blaise Pascal, care afirma, fugind de oceanul de îndoieli și incertitudini, că „semnele existenței lui Dumnezeu ar trebui să fie mult mai evidente sau să nu mai existe deloc”:

               „Nu mi-ai răspuns la nicio întrebare,

        deși de-o viață-ți zic sute de mii

        și când Te chem, nicicând nu vii,

        iar când Te caut, te pierzi grăbit sub zare.”

 

        Și totuși, de sub cetina inerentelor viscoliri răzbate triumfătoare dragostea de Dumnezeu, Care „El ne-a iubit pe noi mai întâi, pe când eram noi încă păcătoși”(Sf. Ap. Pavel):

 

        „De nu m-ai fi iubit nainte  de-a mă naște,

        de nu m-ai fi păzit prin anii vieții,

        cu nenăscuții faldurilor ceții,

        azi nu trăiam să-ncerc a Te cunaște.”

                              (PSALMUL IUBIRII)

        De la zbuciumare și incertitudine, poetul își află alinarea sub aceeași „aripă” a Marelui Vultur celest:

 

        „În mâna Ta sunt, Doamne, de o viață,

        îmi porți de grijă zilnic, cu iubire,

        din morți m-ai înviat de nu am știre

        și-acu mă-ndrumi să nu cad orb în ceață.”

 

        „Iubirea Ta adâncă-i precum marea,

        Lumină care vine de la Tine,

        ești  scutul meu, speranța în mai bine

        și-ntruna-ți simt în mine înălțarea.

 

        Ești tot ce sunt și-am fost prin ani vreodată,

        din Tine vin și-n Tine merg întruna

        și fericire nu-i, cum a fi una

        cu Tine-n armonia mult visată.”

                                      (PSALM  19)

        Îngăduit să ne fie a selecta din poeziile  domniei sale, într-o viziune apropriată auctorial, TATĂL NOSTRU( p. 420):

        „Tatăl nostru din ceruri, atoatecreator,

        care Suflet din Sufletul Tău ne-ai dăruit,

        sfințească-se-n veci numele Tău nemuritor,

        vie Împărăția Ta nemărginit,

        Împlinească-se voia Ta mântuitoare,

        precum în cer, așa și pe pământ.

        Peste tot, zi de zi, fie Harul Tău sub soare!

        Pâinea noastră cea de toate zilele

        dă-ne-o nouă astăzi prin Cuvânt

        și ne iartă nouă greșelile,

        precum iertăm și noi celor ce ne-au greșit

        și nu ne lăsa pe noi, Doamne, pradă ispitei,

        ci de cel rău ne izbăvește.”                         

 

        Un adânc umanism compasional respiră lirica lui Raul Constantinescu într-o impresionantă implorare  Celui Etern, Părintele a toate:

        „Care lumină ești,/ îndură-te de cei uitați, pierduți/, prin fundături și iaduri omenești./ Trimite îngerii Tăi nevăzuți,/ de pe moartele drumuri rătăciți să-i scoată într-o nouă dimineață/ pe cei triști, ce plâng, nedrept huliți,/ pe cei furați cu Legea-n față,/ nu-i lăsa singuri pe cale,/ Sfânt Tatăl nostru, fie-le lumină,/ de noi tot mai aproape/ în arca lumii peste ape.”

        Lirica lui Raul Constantinescu, intens cerebrală, nu se risipește în banale erotisme. Un „departament” din antologia distinsului poet și profesor se cheamă „Izvorul iubirii”,unde urcă în azurul ființei umane, așezând femeia pe acel postament înalt pe care o așezase Dante pe Beatrice Portinari. Destul ar fi să dăm câteva titluri sugestive: „Femeia, templu de-a pururi”, „Sorii iubirii”,, „Visul Iubirii „Femeia,laudă eternă”.

 

               „În veci, laudă ție, femeie, de-a pururi

               pur templu de minuni corpul tău tainic

               coloană dreaptă, statuie măiastră

               din cumpeni de umeri, capul răsare

               în avânt cu  ochii spre stele neîncetat.”

       El este un martor neadormit  al urcușului martirizat al omenirii  spre un pisc în care strălucește resplendisantă  Lumina izbăvirii, Dumnezeul nostru.

        Când accesează prezentul la care e martor, scrie stihuri cu embleme ca: „Putred prezent”, „Jungla literelor”(despre noi, scriitorii),„Sperjurii”, „Prezent barbar”. No coment.

        Criticul literar Mircea Muthu spunea despre Raul Constantinescu: „Autor al unei lirici interiorizate„da capo al fine” aplecat asupra vieții și înarmat cu luneta lui Galilei și microscopul memoriei, Raul Constantinescu este o importantă pagină din poezia noastră contemporană.”

        Acum, când am în față cele mai de seamă  culmi poetice aascensionate din creațțile lui Raul Constantinescu (evitându-se -zice domnia sa- repetarea constantei din numele adevărat Constantin Constantinescu), mărturisesc a fi uimit de vastitatea  universului său poetic, de frumusețea lui,  de superbia erudiției, de profunzimea gândirii, de apriga dorință de a fi mai aproape de  ființa umană și Calvarul ei, de Marele Creator al  cerului și pământului, derspre care Berdiaev spune că „suferă împreună cu ființele pe care le-a creat”..

        Sunt convins că dacă din Occident sau din spații adiacente ar fi răsărit o asemenea voce orfică literră, ar fi primit cu „summa cum laudae”  râvnitul Premiu al Academiei Suedeze.

        Și mai sunt convins că din mulțimea „hăulitorilor” lirici ai acestor zile, glasul lui Raul Constantinescu va răzbate la un moment dat, surprinzător și biruitor.

               Prof. Vasile Găurean, Bistrița