Poeți clasici ai pădurii și ai primăverii (de la Eminescu, la Al. Macedonski, G. Topârceanu, T. Arghezi)

       Eram elev în clasele gimnaziale și, de câteva ori am fost întrebați care este cel mai frumos anotimp.  ,,Vara! Vara!” am sărit noi, însă dumnealor ne-au replicat că „totuși, cel mai frumos anotimp e primăvara”. Pentru ce? Nu întuiam ce motivații ar putea sta la baza unei astfel de aserțiuni. În martie era ninsoare și zloată pe atunci, aprilie, o lună rece, încât și Eminescu zice despre ființa iubită ,,Și ea-i rece și-i cu toane ca și luna lui april”. Abia în mai sunt flori și păsările cântă. Prea puțin, în comparație cu vara sau feeria îmbelșugată a toamnelor.

       Timpul târziu a ajuns să-mi schimbe vechea percepție infantilă. Ajuns profesor, aveam o poezie de Tudor Arghezi în care domiciliantul de la Mărșțișor elogia primîvara:

       ,,A! Bună dimineața, promăvară,

       Iar, proaspătă te-ntorci în țară,

       Tu fragedă și ea întinerită

      În țara din răspântii verzi, fii binevenită.”

       Natura feciorelnică și țara erau văzute într-o  salutară simbioză și complementaritate.

 ,,Dă-i mâna, copilandră, de-a  pururea fecioară,

       Că vă-ntâlniți depline acum, întâia oară,

     La început de vremuri, nădejdi și învieri,

  Două-nfloriri de muguri și două primăveri.”.

       Care ,,învieri”? Desigur, a nturii, dar mai cu seamă cea a Mântuitorului lumii. ,,Că toate florile din lume/ Mormântul i-au acoperit” și de acolo, ,,din mormântu-ntunecat” a răsărit lumina fără de apus a Învierii.

       Abia adult, am înțeles că învierea naturii consună misterios cu dorința  dureroasă a omului de înviere, de viață veșnică, așa cum îi arată natura primăvăratică în fiecare an, alungându-ne un pic tristețea și singurătatea.

       Despre melancolie și singurătate în primăvară ne vorbește o patetică poezie a lui George Topârceanu, poetul socotit vesel, dar sub a cărui cetină de glume stă o melancolie profundă. „Cântec” e una din cele mai frumoase și mai patetice mărturisiri ale zbuciumului uman:

         „Frumoasă ești, pădurea mea,

           Când umbra-i încă rară

           Și printre crengi adie-abia

           Un vânt de primăvară.

          Când de sub frunze moarte, ies

          În umbră viorele,

          Iar eu străbat huceagul des

          Cu gândurile mele.

            Cum strălucesc de rouă grea

            Cărări de soare pline,

           Frumoasă ești, pădurea mea,

             Și singură, ca mine.”

       Poate că Dumnezeu ne-a zidit așa, ca numai la El să aflăm alinare și mângâiere în lumea aceasta de tulburări și neliniști....

       Intimitatea aceasta dintre om și pădure, care este văzută ca o ființă dragă, este o constantă a poeziei și prozei românești, spre deosebire de lirica occidentală, unde vorbim cel mult de un martor existențial sau de o asociere.

        Pădurea e sursă de confort, de căldură în cămine iarna, de protector în vremuri de năvăliri barbare: ,,Tu să bagi de seamă, frate,/ Că nu-s codru, ci-s cetate”-spune oceanul verde dintr-o dramă eminesciană. Ca și omul, pădurea are vârstel ei. Când e tânără, avem un „crâng”; în faza de tinerețe e ,,pădure” și  bătrână fiind, se numește ,,codru”. („Peste codri sta cetatea/ Luminând singurătatea.”)

       E o obișnuință literară personificarea naturii, a pădurii în particular, așa cum face Eminescu: ,,Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila codrului, măriei sale.” ,,împrejuru-i are dame/ Și curteni din neamul cerb.”(Povestea codrului).

       Măreț, feeric este el și iarna, încărcat de zăpadă.

       ,,Sub vântul rece-al amorțitei ierne

       Își pleacă codrul crengile-ncărcate...

       În alba-i haină câmpul se așterne,

       Cu stele dulci e bolta presărată...”                                                  (Mușat și ursitorile)

  Când se reîntoarce, stau de vorbă ca doi prieteni dragi, despărțiți de vicisitudinile lumii și oamenilor.”: ,,-Codrule, codruțule, / Ce mai faci, drăguțule?/ Că de când nu ne-am văzut,/ Multă vreme a trecut/ Și de când ne-am depărtat, multă lume am umblat.”

       Nu ne-am fi așteptat ca un simbolist ca Al. Macedonski, ,,poet al rozelor” și pietrelor prețioase să intuiască atât de bine frumusețea fără seamăn a pădurii, acest ecosistem perfect și fără egal. În poemul ,,Pădurea”, el o așează în piscul cel mai înalt al frumuseților lăsate de Dumnezeu pe pământ:

       ,,Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă

       Un suflte ce iubește taina frunzișurilor c-umbra dragă

       Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi,

       Decât pe-ngustele poetece sub bolțile cu frunze verzi.

       Frumos e muntele, ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,

       Frumos e câmpul ce se-ntinde precum o mare de verdeață,

       Frumoasă marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,

       Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

       Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele, când o izbește,

       O populează cu fantasme și cântu-o face de vorbește,

       Ș-aici zărești palate-nalte, și-aici, când ele se desfac,

       Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă orice copac....”

       Gândul meu tainic a fost și acela al unei invitații la lectură, la clasicism, adică la valorile definitiv consacrate. Spre deosebire de proză sau teatru, poezia va rămne nemuritoare prin aceea că are o ritmică a cuvintelor și a ideilor, după cum are și viața omului. Inima bate în piepturi, dând ritmica vieții, după cum în lume o dau trecerea clipelor, orelor, anilor. Ele se vor succede mereu, cât va dăinui lumea și cu ele va dăinui și lirica apolinică.