Pădurarul Niculuţ

Sunt locuri de muncă din care, oricât ai vrea nu te poţi pensiona niciodată! O veni ea vârsta peste tine, vor fi vrând şefii să-ţi mulţumească respectuos pentru activitatea-ţi devenită peste noapte prodigiosă şi…prestigioasă, vei fi dorit chiar tu să le laşi în trăznet toate vorba lui Badea George Coşbuc şi să treci în…rezervă, adică să te dai deoparte din faţa vieţii şi să devii cu adevărat spectatorul în piesa pe care o ai de jucat până la capăt cu îndârjire şi…cu pasiune!

Dacă stau bine să mă gândesc, din multe locuri nu te poţi pensiona niciodată şi din majoritatea, dacă nu din totalitatea lor, nu ieşi la pensie cu adevărat până sună scândura vorba cântecului…Dacă ai fost cumva pădurar, umblând vara prin lăstăriş atunci chiar că pensionarea este doar o zi înscrisă în calendar! Cum să te poţi pensiona din pădure? Cum să-şi poată cineva închipui că gata, pădurea rămâne singură, potecile pustii şi isvoarele din luminişuri mai şuşotesc şi mai curg doar în amintirile Păunaşului Codrilor? Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată! Dacă, să zicem, din anul 1971 te-ai înfrăţit cu codrul precum Pădurarul Niculuţ şi ai împărţit cu el toate bucuriile vieţii, cum ai putea atunci ca, brusc, într-o zi de iunie 2011 să-i spui pădurii la revedere? Nu poţi, pur şi simplu nu poţi! Poţi spune adio oricui, dar codrului nu. Nu poţi pur şi simplu!

Pentru că oricând, în nopţile lungi de iarnă geroasă când lupii urlă sinistru a pagubă, sau în nopţile ploioase ale primăverii în care se aud plesnind, adică sărind din moarte la viaţă mugurii carpenului sau în zilele miraculoase de iunie când verdele pădurii are chemarea cea mai tainică, sau în neasemuita toamnă ruginie şi plină de roade, inima pădurarului nu este nici acasă cu soţia şi copiii, nici pe uliţele satului şi nici aiurea în altă parte…! Inima pădurarului este mereu un şi într-un brad înalt şi falnic, un şi într-un pârâu limpede, o poiană plină de afine sau un ciopor plin de căprioare! Pădurarul este el însuşi un cerb falnic stăpânind codrul şi secretele lui. Aţi văzut oare vreodată un cerb mic? Sau unul bătrân? S-au unul…ieşit la pensie? Eu nu am văzut! Ori de câte ori m-am întâlnit cu cerbul era falnic, tânăr, viguros şi atât de mândru încât îşi vedea de ale lui privind furiş spre întunecimile pădurii…

Niculuţ Nalaţ, inegalabilul pădurar din Tăure m-a anunţat că a ieşit la pensie! Aşa ceva este de necrezut! L-am întrebat dacă îl doare ceva în afară de suflet! Mi-a spus un lucru uluitor! Anume că din anul 1971 de când a primit în răspundere pădurea şi ici colo printre arbori, câteva sate cu câteva mii de…doritori de lemne de foc, de casă sau…de vânzare, niciodată nu a încălcat legea ca să-l bucure vremelnic şi inutil pe vreun ţăran şi niciodată nu a supărat vreun doritor de lemne cu preţul respectării habotnice a legilor acestea nemiloase dar…mereu utile în codrul social în care trăim noi de ceva vreme! ( De vreo…două mii de ani mi se pare mie…).

Niculuţ Nalaţ mi-a mărturisit aşa, între două păhărele de ţuică de mere producţie proprie: Mi-e teamă de ziua de mâine! Ce mă fac eu fără codru? Seara când mă culc parcă mă strigă pădurea! Când aud pe uliţele satului vreun ştraif tresar şi îmi vine să ies la poartă! Durerea mea este însă aceea că în ultimii ani nu mai puteam împăca lupul, varza şi capra! Eu am fost un om al legii dar am fost întâi de toate un Om căruia i-a păsat de oameni! În ultimii ani însă...nu se mai putea. Şi asta este o durere mai mare decât aceea a despărţirii de pădure…Nici nu ştiu ce mă doare mai tare, părerea de rău a pădurilor după paşii mei sau durerea mea de dorul codrilor…’’

Pădurarul Niculuţ din inima mea a tresărit înfiorat la aceste gânduri. Zidim o viaţă întreagă în toată fiinţa noastră, un altar al datoriei pe care-l iubim dar de care ne şi temem. Şi vine o zi ! Pentru unii aşteptată şi meritată, pentru alţii meritată şi neaşteptată, pentru toţi, aşa ca o graniţă, ca o trasare de frontiere dureroase.Ca un Diktat odios! Noi rămânem aici, iar dincolo de sârma ghimpată, oricât ne-am fi dorit această clipă pe care o confundăm cu o nouă libertate, cred eu că rămâne un gol care nu poate fi umplut cu nimic! Nici măcar cu prezumata linişte pe care ne iluzionăm că o are Măria Sa Pensionarul. Român sau de pretutindeni…

S-a pensionat un om! Plâng triste pădurile care îmbrăţişează cu dragoste satul Tăure. Un om inegalabil prin eleganţă, prin dârzenie, prin munca sa cinstită va fi de mâine fostul pădurar Niculuţ. Şi cu cât va trece vremea, regretele sătenilor după Păunaşul Codrilor vor creşte. Şi el, ca orice amintire frumoasă, încet-încet va intra mai întâi în cartea de citire a memoriei nescrise a satului, apoi pe tărâmul legendei nemuritoare….Iar bunicii vor povesti nepoţeilor…A fost odată un pădurar pe nume Niculuţ…

Până atunci, viaţă lungă, sănătate şi multe bucurii din partea familiei şi a nepoţilor in special! La mulţi ani prietene! La mulţi ani Pădurare Niculuţ!

Florentin Archiudean