Părintele Radu Liviu Roșu: Procesul de jelire

Dragi cititori, menționam în articolul despre un anume Walter Morgan, care a ajus să-și curețe rănile unei întregi vieţi de un torent de lacrimi sărate. Cum a ajuns Walter Morgan în acest punct? Purificarea sa a fost rezultatul unui proces prin care şi tu vei trece la rândul tău. Deşi îl abordăm aici secvenţial, vei vedea – ca mulţi alţii – că vei depăşi uşor anumite etape, în timp ce te vei opri mai mult pentru a face faţă altora. Aşa e firesc.

1. Şocul şi negarea.

Psihologii cred că multe persoane codependente şi adulţi imaturi (unii psihologi spun că absolut toţi) se află în permanenţă într-o stare de şoc afectiv cronic, nu foarte diferit de prima etapă a procesului de purificare. Aceşti oameni s-au împotmolit în faza iniţială, înainte încă de a porni la drum. Ei demonstrează toate simptomele unei tranşe posthipnotice cronice.

În liceu învăţăm despre celulele vii: o membrană semipermeabilă care înconjoară un nucleu, poate şi nucleoli şi o mulţime de alte particule mărunţele, vizibile sau nu pe lamela murdară a microscopului. Numeroase elemente chimice, cum ar fi oxigenul, bioxidul de carbon, substanţele nutritive şi reziduurile, intră şi ies prin membrană pentru a întreţine viaţa celulei.

Acum, să ne imaginăm că o familie normală este aidoma unei celule. Ea este unită printr-o membrană sănătoasă, deşi invizibilă. Substanţele nutritive şi reziduurile – prieteni şi animale favorite – intră şi ies prin membrană, dar ceea ce se află în interior rămâne intact şi în siguranţă. Există spaţiu suficient pentru ca nucleul, nucleolii şi toate celelalte particule minuscule să se mişte în voie. În timp, membrana se rupe şi micuţele particule părăsesc celula-mamă pentru a deveni celule de sine stătătoare.

Nu aşa se petrec lucrurile într-o familie cu probleme. Dacă, de pildă, mama este dependentă de substanţe chimice, ea emite unde de şoc de fiecare dată când dependenţa ei face ca situaţia să iasă din normalitate. Asta se întâmplă atunci când ea nu reuşeşte să se conecteze afectiv, când îşi neglijează îndatoririle fireşti sau curăţenia, când e cuprinsă de crize incontrolabile de furie sau izbucneşte în lacrimi prosteşti, când sare de la o extremă la alta în stări paroxistice – undă după undă revărsându-se asupra celorlalte elemente ale celulei.

Mai multe lucruri se întâmplă pe măsură ce aceste unde de şoc iradiază celula familiei. Relaţiile sunt distorsionate, deoarece membrii familiei sunt împinşi spre periferie sau încearcă să evite sursa tensiunii. Şi în jurul fiecăruia se formează cochilii sau ziduri (psihologii le numesc mecanisme de apărare). În cadrul celulei, aceste straturi protectoare sunt absolut necesare întrucât constituie un sistem-tampon împotriva undelor de şoc.

În familiile normale, oamenii nu sunt atât de bine protejaţi. Zidurile lor nu sunt atât de groase, încât să nu poată stabili relaţii normale cu alţi oameni.

Părinţii lui Walter Morgan nu au avut probleme legate de alcool sau abuzul de substanţe chimice. Dar când tatăl său perfecţionist striga (o formă de violenţă), reverberaţiile undei de şoc, care a atins celula familiei, au construit în jurul lui Walter ziduri la fel de puternice. O dată ce şi-a evaluat relaţiile în etapa a doua, el a ajuns să realizeze că mama lui l-a folosit ca suport afectiv din fragedă copilărie – incest emoţional. Şi mai multe reverberaţii.

Walter a ieşit din celula familiei atât de blindat de straturi protectoare, încât toţi cei care-l cunoşteau spuneau despre el că e „rezervat“. Mulţi oameni sunt liniştiţi din fire. Walter era tăcut dincolo de orice fire.

În cazul familiilor în care se face simţită prezenţa acestor ziduri protectoare, nu numai că despărţirea este foarte grea, dar membrii ei sunt împovăraţi cu o supragreutate emoţională. Odinioară cochilia protectoare era necesară; acum, în afara familiei, ea ridică obstacole şi pur şi simplu îi face rău celui care o poartă. Dependenţele, obsesiile fac parte şi ele din ea, dar componenta sa principală este răceala afectivă. Omul respectiv pare lipsit de viaţă. Intelectul funcţionează, dar emoţiile sale par să fi fost oprite sau stinse cu desăvârşire.

Când se vorbea cu el, Walter părea un fel de Spock din Star Treck. Era fără cusur în maniere, precis în exprimare, logic. Dacă l-ai fi întrebat, ar fi negat cu convingere orice urmă de mânie sau traumă afectivă.

Deşi nu atât de populare ca odinioară, există încă o serie de numere de hipnoză care captivează publicul. Pe lângă ceasul care pendulează în faţa ochilor subiectului, una dintre atitudinile stereotipe este următoarea: „Când pocnesc din degete te vei trezi, dar nu-ţi vei aminti nimic din ce s-a întâmplat aici.“

Adulţii imaturi şi persoanele codependente au întocmai această reacţie şi avem într-adevăr de-a face cu o transă posthipnotică. Persoana codependentă nu reuşeşte să-şi amintească întreaga ei suferinţă, memoria selectivă fiind sursa principală a negării.

Aspectul de transă este extrem de evident în cazurile de abuz sexual. Imaginaţi-vă situaţia în care tatăl îşi molestează fiica. El va spune: „Aşa îşi iubesc taţii fiicele. Aşa e firesc. Nu spune nimănui pentru că tata ar putea intra în bucluc.“

Venind din partea tatălui, aceste cuvinte reprezintă un mesaj hipnotic foarte puternic, transmis într-o stare alterată a conştiinţei, deoarece atunci când copilul suferă o traumă el devine extrem de vulnerabil. Multe femei îşi amintesc că, imediat după ce tatăl le molesta, el spunea hotărât: „Nu spune nimănui. E în regulă.“ Ele nu înregistrau faptul că mesajul era în conflict flagrant cu ceea ce simţeau. Însă mesajul li se imprima în subconştient.

Pentru a evolua pe drumul purificării trebuie depăşită starea de amorţeală creată de şoc. Persoanele cu probleme trebuie să treacă neapărat de această primă fază. Pe de-o parte, este foarte greu să simţi ceva când te afli în stare de şoc.

Pe de altă parte, şocul şi negarea merg mână în mână, şi ambele împiedică avansul pe calea purificării. Iar procesul de purificare prin deplângerea pierderilor suferite este fundamental. Aproape fiecare procedeu aplicat în primele patru etape este conceput pentru ca pacientul să treacă dincolo de negare.

Există exemple relevante din domeniul medicinii. Când, brusc, se întâmplă ceva foarte rău, organismul intră în stare de şoc pentru a-şi salva viaţa. Unele vase de sânge se contractă, altele se dilată. Inima şi plămânii se adaptează rapid. Fluxul de adrenalină curge liber. Organismul compensează agresiunea violentă la adresa sănătăţii lui în multe alte feluri. Chiar şi pielea pune în funcţiune mecanisme de apărare. Noile proceduri aplicate în urgenţe limitează pierderea de sânge şi asigură ca fluxul de oxigen către creier să se menţină, astfel ca să păstreze viaţa şi să funcţioneze.

Dar, dacă trupul rămâne în starea respectivă, numită de personalul medical „şoc traumatic“, şocul însuşi devine un pericol la adresa vieţii. Dacă nu se intervine corespunzător (poziţionând victima pentru a facilita fluxul de sânge spre creier, reglând temperatura corpului, furnizându-i oxigen, injectându-i intravenos lichide şi administrându-i medicaţia necesară), pacientul poate muri, nu din cauza rănilor iniţiale, ci din cauza reacţiei de apărare a corpului faţă de ele.

În acelaşi fel, copilul provenit dintr-o familie dezorganizată intră într-un şoc para-traumatic pentru a supravieţui. Acesta îi salvează viaţa la vremea respectivă.

Dar, îndată ce copilul ajunge în lumea reală, mecanismele defensive devin extrem de nocive. Dacă rămâne în stare de şoc la maturitate, înseamnă că acel copil pierde adevăratul sentiment de apropiere, echilibrul afectiv, şi îşi poate rata căsnicia. Din punct de vedere emoţional, şocul traumatic poate afecta şi relaţia cu Dumnezeu.

Şocul şi negarea merg mână în mână, fapt relevat chiar de conversaţiile cotidiene: „Vai, sunt şocat! Nu cred!“ Nocive sunt şi şocul şi negarea, aşa cum am aflat în articolele precedente.

Mulţi dintre cei aflaţi în tratament vor răspunde: „Majoritatea copiilor reacţionează aşa cum spuneţi, dar eu am fost altfel.“ Şi este adevărat. Au fost altfel. Dar nu au pornit din puncte diferite. Au trebuit să compenseze suferinţa, să-şi modifice reacţiile, să lupte împotriva răspunsului lor instinctiv şi să-l înlocuiască cu altul. Tocmai acest lucru înseamnă să-ţi construieşti o cochilie.

Poate că şi tu, cititorule, ai fost un copil diferit, un copil care nu reacţiona aşa cum ar fi făcut-o majoritatea. Chiar numai acest lucru sugerează că ţi-ai construit o cochilie protectoare. Imaginează-ţi că eşti un copil mic. Pretinde că eşti încă inocent şi nu ştii nimic despre lume sau cum să reacţionezi la provocările ei. Reacţiile tale sunt instinctive şi elementare.

Acum, imaginează-ţi câteva dintre incidentele pe care le-ai amintit când îţi spuneai povestea. Cum ar fi reacţionat acel copil inocent? Începi să vezi cochilia? Toţi ne construim o cochilie în oarecare măsură. Aceasta este o reacţie firească faţă de inevitabilele frecuşuri ale vieţii. Însă, datorită experienţelor ei traumatice, persoana codependentă construieşte un zid mult prea gros.

Prețuiți VIAȚA și alegeți să nu vă pierdeți!

Cu Har și Bucurie, Pr. Roșu Radu Liviu, consilier în adicții!